Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Benedict XVI: Ecumenism și unitate

„Problema de a găsi modele de unitate este mare și grea. Mai întâi, trebuie să ne punem întrebarea: ce este posibil? Ce avem voie să sperăm, ce nu putem spera? Iar în al doilea rând: ce este într-adevăr bine? Nu îndrăznesc să sper într-o unitate absolută a creștinătății în cadrul istoriei. Vedem doar cum, în paralel cu eforturile de unire, care se derulează astăzi, se petrec încontinuu alte fragmentări. Nu numai că se formează tot timpul secte noi, dintre care și secte sincretiste cu mari contribuții păgâne, necreștine, dar chiar în cadrul Bisericilor, rupturile devin tot mai mari. Aceasta se petrece atât în Bisericile Reformei, în care divizarea între elementele mai evanghelice și mișcările moderne se adâncește tot mai mult (observăm acest proces în protestantismul german, cum se îndepărtează ambele aripi una de cealaltă), dar și în ortodoxie. Din cauza autocefaliilor, aici este prezentă oricum, în mod permanent, o unitate, să zicem, mai puțin puternică, dar și acolo există mișcări separatiste, și acolo vedem același ferment în acțiune. Dar și în Biserica Catolică există deja fisuri foarte adânci, încât ai câteodată de-a dreptul sentimentul că trăiesc două Biserici una lângă cealaltă, într-o singură Biserică. Trebuie observate ambele aspecte, pe de o parte, apropierea creștinătății separate, pe de altă parte, apariția concomitentă a unor noi rupturi interioare. Trebuie să ne păzim de speranțe utopice. Important este ca noi toți să medităm mereu la ceea ce este esențial, ca fiecare să încerce să sară peste propria lui umbră și să înțeleagă în credință nucleul propriu-zis. Este deja o mare realizare, dacă nu se mai produc noi rupturi, dacă înțelegem că, în cadrul separării, putem fi în multe de acord. Nu cred că putem ajunge foarte repede la mari uniuni confesionale. Mult mai important este de a ne accepta reciproc cu un mare respect interior, chiar cu dragoste, să ne recunoaștem drept creștini, să încercăm de a depune, în problemele esențiale, o mărturie comună în lume, atât pentru modelarea dreaptă a orânduirii lumești, cât și pentru răspunsul la marile întrebări despre Dumnezeu, de unde vine omul și încotro se îndreaptă el” (Joseph Ratzinger, Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii, O convorbire cu Peter Seewald, trad. Tudor Soroceanu, Editura Sapientia, Iași 2006, pp. 289-290).

„Dar, dacă așa stau lucrurile, ce trebuie să facem? În vederea unui răspuns îmi e de mare ajutor formula pe care Oscar Cullmann a născocit-o pentru întreaga discuție: unitate prin pluralitate, prin diversitate. Desigur, ruptura este de la cel rău, în special când duce la dușmănie și la sărăcirea mărturiei creștine. Dar dacă acestei rupturi i se scoate puțin câte puțin veninul ostilității și dacă în primirea reciprocă a diversității nu mai există reducționism, ci o nouă bogăție de ascultare și de înțelegere, atunci ruptura poate deveni pe parcurs o felix culpa, încă înainte de a fi cu totul vindecată. (…) Pe drumul arătat de Cullmann, ar trebui mai întâi să găsim unitate prin diversitate: în dezbinare asumând ceea ce este rodnic, dezintoxicând însăși dezbinarea și primind tocmai din diversitate ceea ce este pozitiv; firește, în speranța că la sfârșit ruptura va înceta radical să mai fie ruptură și va fi doar o „polaritate” fără contradicție. Dar când înaintăm prea direct spre acest ultim stadiu, cu graba superficială de a vrea să facem totul prin noi înșine, adâncim separarea în loc să o vindecăm. (…) De aici rezultă o dublă mișcare pentru acțiunea ecumenică. O direcție va trebui să fie cea a unei căutări pentru a găsi întreaga unitate, pentru a gândi modele de unitate, pentru a lumina opozițiile în vederea unității. Nu numai în discuții docte, ci mai ales în rugăciune și pocăință. Dar, alături de toate acestea, ar trebui să apar un al doilea spațiu de acțiune, care presupune că noi nu știm ceasul și nici nu putem stabili când și cum se va realiza unitatea. În acest sens este valabilă cu adevărat și în modul cel mai serios afirmația lui Melanchton: ubi et quando visum este Deo. În orice caz, ar trebui să fie clar că unitatea nu o facem noi (așa cum dreptatea nu o facem noi prin faptele noastre) și de asemenea că nu putem rămâne totuși cu mâinile încrucișate. Important aici este să-l primim iarăși și iarăși pe celălalt în calitate de celălalt, respectându-i alteritatea. Putem fi uniți chiar fiind despărțiți. Acest fel de unitate, la a cărei creștere continuă putem și trebuie să ne angajăm, fără a o așeza sub presiunea prea umană a succesului și a țintei finale, cunoaște multe și variate căi și solicită multe și variate inițiative. În primul rând, e important să găsim, să cunoaștem și să recunoaștem elementele de unitate care există deja și care nu sunt puțin lucru. Faptul că citim împreună Biblia drept cuvânt al lui Dumnezeu; că ne este comună mărturisirea de credință – alcătuită din conciliile antice pe baza lecturii Bibliei – în Dumnezeul unic și întreit, în Isus Cristos Dumnezeu adevărat și om adevărat; mărturisirea unui botez și a iertării păcatelor și că deci ne este comună imaginea fundamentală a lui Dumnezeu și a omului: toate acestea trebuie mereu reactualizate, mărturisite public și aprofundate în practică. Dar comună ne este și forma fundamentală a rugăciunii creștine și una este pentru noi și porunca etică esențială a Decalogului, interpretată în lumina Noului Testament. Unității de fond a mărturisirii de credință ar trebui să-i corespundă o unitate de fond în acțiune. Trebuie așadar făcută efectivă unitatea care subzistă deja, trebuie concretizată și lărgită. De aceasta țin, evident, forme multiple de întâlnire la toate nivelele (autoritate, teologi, credincioși) și forme de activitate comună; toate acestea trebuie realizate prin experiențe concrete și trebuie dezvoltate mai departe, așa cum, slavă Domnului, se întâmplă deja în mare măsură. Desigur, unității prin diversitate ar putea și ar trebui să i se adauge acțiuni cu un caracter simbolic, pentru a o păstra în mod constant prezentă în conștiința comunităților. Sugestia făcută de O. Cullmann cu privire la colectele ecumenice ar merita să fie reamintită. Folosirea pâinii binecuvântate (anafura), prezentă în Biserica Orientală, ar putea fi utilă și pentru Occident. Acolo unde comuniunea euharistică nu e posibilă, această pâine este un mod real și corporal de a fi unii alături de alții în alteritate și de a comunica; de a purta ghimpele alterității și în același timp de a schimba dezbinarea în rugăciune reciprocă. De această unitate prin diversitate ține și voința de a nu impune celuilalt ceea ce (încă) îl amenință în inima identității sale creștine. Catolicii nu ar trebui să încerce să-i împingă pe protestanți la recunoașterea papalității și a felului în care ei înțeleg succesiunea apostolică; inserarea cuvântului în spațiul sacramentului și în ordinea juridică definită de sacrament le pare, evident, protestanților un atentat la libertate și la intangibilitatea cuvântului, iar noi va trebui să respectăm acest lucru. Invers, protestanții ar trebui să evite să împingă Biserica Catolică la inter-comuniune pornind de la ideea lor despre Cină, din moment ce pentru noi dublul mister al Trupului lui Cristos – Trup al lui Cristos ca Biserică și Trup al lui Cristos ca specie sacramentală – reprezintă un unic sacrament, iar ruperea corporalității sacramentului de corporalitatea Bisericii înseamnă distrugerea atât a Bisericii, cât și a sacramentului. A respecta ceea ce reprezintă pentru cele două părți necesitatea separării nu îndepărtează unitatea; este o premisă fundamentală pentru ea. (…) În această sferă a sarcinilor noastre se cuprind acțiunea și suferința, activitatea și răbdarea. Dacă se anulează una dintre cele două, se distruge ansamblul. Dacă ne angajăm la ceea ce ne privește pe noi, atunci ecumenismul va fi și în viitor, ba chiar mai mult decât înainte, o sarcină foarte vie și îndrăzneață. Eu sunt convins că noi – eliberați de presiunea succesului energiilor noastre autonome și de datele sale secrete și nesecrete – vom ajunge mai degrabă și mai în profunzime la scop, decât dacă începem să transformăm teologia în diplomație și credința în engagement.” (Joseph Ratzinger, Biserică, ecumenism și politică. Noi eseuri de ecleziologie, trad. Mihaela Voicu și Geta Lazăr, Editura ARCB, București 2014, pp. 175-180).