Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Creștinul profet al binelui este minoritar!

Dragi prieteni,

În zilele noastre creștinul profet al binelui este minoritar atât din punct de vedere numeric, cât și spiritual. Neîndoielnic, descreștinarea Europei continuă, iar Biserica devine tot mai mică. Aceasta a fost ideea pe care am urmărit-o în explicațiile date la cele trei parabole ale Împărăției lui Dumnezeu – neghina și grâul, grăuntele de muștar și drojdia care face să dospească aluatul – pe care le-am prezentat în duminica de astăzi, 23 iulie 2017, în catedrala sf. Iosif din București. Înainte de a le asculta, vă invit să citiți invitația la a trăi credința în bucurie și recomandarea de a fi mai responsabili pe care Papa Benedict al XVI-lea ni le adresează nouă creștinilor minoritari din Europa și din România.

«(P. Seewald): N-ați simțit și necesitatea unui elan de modernizare a Bisericii Catolice?

(P. Benedict XVI): Depinde ce se înțelege prin „elan de modernizare”. Problema nu este de a ști ce este modern și cine este modern. Important, în realitate, este nu numai să vestim credința în forme adevărate și bune, ci să învățăm să o înțelegem într-un mod nou și să o exprimăm într-un mod nou – și să se constituie și un nou stil de viață. Însă aceasta se întâmplă. Prin Providență; prin Duhul Sfânt; prin recentele mișcări din Ordinele religioase. În aceste mișcări există forme în care viața Bisericii se înfățișează într-o lumină nouă. De pildă, când le compar pe Surorile noastre Memores de aici din mănăstire cu Surorile din trecut, se poate observa un mare elan de modernizare. Pur și simplu pentru că, acolo unde credința este activă și vie, unde nu trăiește în negare ci în bucurie, își găsește și forme noi. Sunt bucuros că în noile mișcări religioase credința se înfățișează în chip nou, iar Biserica dobândește aici o față nouă. Acest lucru se vede mai presus de toate și la Zilele Mondiale ale Tineretului. Nu sunt acolo niște oameni rămași în urma timpului, ci tineri care simt că au nevoie de altceva decât de frazeologia obișnuită. Care acolo se înflăcărează într-adevăr. În impulsurile date de Ioan Paul al II-lea se construiește deja o nouă generație, Biserica dobândește o față nouă și tânără.» (pp. 259-260).

«(P. Seewald): În anii 1950 ați prezis o enormă pierdere a credinței într-o mare parte a Europei. Aceasta v-a atras reputația de pesimist. Astăzi se vede cum vi s-a adeverit viziunea despre „Biserica minoritară” ce avea să-și piardă multe din privilegii, ce va fi combătută și în jurul căreia se vor strânge tot mai puțini credincioși în sensul strict.

(P. Benedict XVI): Efectiv, da. Aș spune că descreștinarea continuă.

(P. Seewald): Cum vedeți astăzi viitorul creștinismului?

(P. Benedict XVI): Că nu mai suntem în armonie cu cultura modernă, că forma de bază creștină nu mai este determinată este evident. Astăzi trăim într-o cultură pozitivistă și agnostică, ce se arată tot mai intolerantă față de creștinism. În acest sens, societatea occidentală, cel puțin în Europa, pur și simplu nu va mai fi o societate creștină. Cu atât mai mult credincioșii vor trebui să se străduiască să formeze și să poarte mai departe conștiința valorilor și conștiința vieții. Va fi importantă o credință mai hotărâtă a fiecărei comunități și Biserici locale. Responsabilitatea va fi mai mare.» (p. 270).

Din Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, Ultimele convorbiri cu Peter Seewald, traducere de F. Băltăceanu și M. Broșteanu, Editura ARCB, București 2017.

Am modificat două expresii din traducerea românească după cum urmează: în loc de „mișcări tinere”, am tradus „noile mișcări religioase”, și în loc de „Biserica mică”, am tradus „Biserica minoritară”.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 23 iulie 2017
Benedict XVI: Natura Învierii lui Isus Christos și semnificația ei istorică

În ziua de 16 aprilie 2017 Papa emerit Bendict al XVI-lea a împlinit 90 de ani. Această aniversare rară a coincis cu ziua de Paști, motiv pentru care vă ofer câteva gânduri pascale ale celui sărbătorit despre Învierea lui Isus și a noastră.

«Să ne întrebăm acum încă o dată, în rezumat, ce fel de întâlnire a fost aceea cu Domnul înviat. Sunt importante următoarele distincții:

  • Isus nu este cineva care s-a întors în viața biologică obișnuită și care, după aceea, conform legilor biologiei, ar fi trebuit într-o zi să moară din nou.
  • Isus nu este o nălucă (un „duh”). Aceasta înseamnă: El nu este cineva care, în realitate, aparține lumii morților deși poate într-un fel să se manifeste în lumea vieții.
  • Întâlnirile cu Cel Înviat sunt, însă, și ceva diferit față de experiențele mistice, în care spiritul uman este, pentru o clipă, ridicat mai presus de sine și percepe lumea divinului și a veșnicului, pentru ca după aceea să se întoarcă în orizontul normal al existenței sale. Experiența mistică este o depășire momentană a sferei sufletului și a facultăților lui perceptive. Dar nu este o întâlnire cu o persoană care se apropie din exterior. Paul a făcut o distincție foarte clară între experiențele sale mistice – ca, de exemplu, ridicarea sa până la al treilea cer descrisă în 2 Corinteni 12, 1-4 – și întâlnirea cu Cel Înviat pe drumul Damascului, eveniment petrecut în istorie, întâlnire cu o persoană vie.

Ce putem spune acum realmente, pe baza tuturor acestor informații biblice, despre natura deosebită a Învierii lui Christos?

Ea este un eveniment petrecut în istorie care, totuși, face să explodeze sfera istoriei și trece dincolo de ea. Ne-am putea folosi de un limbaj analogic care, în multe privințe, rămâne inadecvat, dar poate totuși să deschidă o cale spre înțelegere. Am putea (…) să privim Învierea ca pe un fel de salt calitativ radical, în care se deschide o nouă dimensiune a vieții, a ființei umane.

Mai mult, însăși materia este transformată într-un nou gen de realitate. Omul Isus aparține acum cu totul, chiar și cu trupul său, sferei divinului și veșnicului. De acum încolo – după cum spunea odată Tertulian – „duhul și sângele” au loc în Dumnezeu (cf. De resurrect. mort. 51, 3; CC lat. II 994). Chiar dacă omul, conform naturii sale, este creat pentru nemurire, numai acum există locul în care sufletul lui nemuritor își găsește „spațiul”, acea „corporalitate” în care nemurirea capătă sens ca fiind comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga omenire reconciliată. Epistolele din închisoare ale sfântului Paul, cea către Coloseni (cf. 1, 12-13) și către Efeseni (cf. 1,3-23), vor să spună tocmai acest lucru atunci când vorbesc despre trupul cosmic al lui Christos, arătând cu aceasta că trupul transformat al lui Christos este și locul în care oamenii intră în comuniune cu Dumnezeu și între ei și astfel pot trăi definitiv în plinătatea vieții indestructibile. De vreme ce noi înșine nu avem nicio experiență cu privire la acest gen reînnoit și transformat de materialitate și de viață, nu este de mirare că el depășește cu totul ceea ce ne putem imagina.

Esențial este faptul că, prin Învierea lui Christos, nu a fost revitalizat un mort oarecare într-un moment oarecare, ci în Înviere a avut loc un salt ontologic ce atinge ființa ca atare, a fost inaugurată o dimensiune care ne privește pe toți și care a creat pentru noi toți un nou spațiu al vieții, al ființei cu Dumnezeu.

De aici trebuie să abordăm și problema cu privire la Înviere ca eveniment istoric. Pe de o parte, trebuie să spunem că esența Învierii se află tocmai în faptul că ea face să explodeze istoria și inaugurează o nouă dimensiune, pe care noi, în mod obișnuit, o numim eschatologică. Învierea dezvăluie spațiul nou ce deschide istoria dincolo de ea însăși și creează definitivul. În acest sens, este adevărat că Învierea nu este un eveniment istoric de același gen cu nașterea sau răstignirea lui Isus. Ea este ceva nou, un nou tip de eveniment.

Însă, în același timp, trebuie să luăm act de faptul că ea nu este pur și simplu în afara sau deasupra istoriei. Ca irumpere din istoria pe care o depășește, Învierea își are totuși începutul în istoria însăși și, până la un anumit punct, îi aparține. Probabil că toate acestea s-ar putea exprima astfel: Învierea lui Isus duce dincolo de istorie, dar și-a lăsat o amprentă în istorie. De aceea poate fi atestată de martori ca eveniment de o calitate complet nouă.

Într-adevăr, vestirea apostolică, cu fervoarea și cu îndrăzneala sa, este de negândit fără un contact real al martorilor cu fenomenul complet nou și neașteptat care îi atingea din exterior: Christos cel înviat li s-a arătat și le-a vorbit. Numai un eveniment real de o calitate în mor radical nouă era în măsură să facă posibilă vestirea apostolică: ea nu se poate explica prin speculații sau experiențe interioare, mistice. În îndrăzneala și noutatea sa, ea trăiește din forța impetuoasă a unui eveniment pe care nimeni nu l-ar fi putut concepe și care depășea orice imaginație.

La sfârșit, însă, rămâne pentru noi toți întrebarea pe care Iuda Tadeu i-a adresat-o lui Isus în cenacol: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă și nu lumii?” (In 14, 22). Da, pentru ce nu te-ai opus cu putere dușmanilor tăi care te-au dus pe Cruce? – am vrea să întrebăm. Pentru ce nu le-ai arătat cu forță incontestabilă că Tu ești Cel Viu, Stăpânul vieții și al morții? Pentru ce te-ai arătat numai unui mic grup de ucenici, în a căror mărturie trebuie să avem încredere acum?

Însă întrebarea nu se referă numai la Înviere, ci la întregul mod în care Dumnezeu se revelează lumii. De ce numai lui Avraam – de ce nu puternicilor lumii? De ce numai lui Israel și nu în mod incontestabil tuturor popoarelor pământului?

Este misterul lui Dumnezeu care acționează în mod discret. Că numai încetul cu încetul își construiește El, în marea istorie a omenirii, propria sa istorie. Că pătimește și moare și, ca Înviat, vrea să ajungă la omenire numai prin credința alor săi, cărora li se manifestă. Că încontinuu El bate ușor la ușile inimilor noastre și, dacă îi deschidem, ne face treptat capabili să „vedem”.

Și totuși – oare nu tocmai acesta este stilul dumnezeiesc? A nu strivi cu puterea exterioară, ci a da libertate, a dărui și a trezi iubire. Și ceea ce aparent este atât de mic, oare nu este – dacă ne gândim bine – lucrul cu adevărat mare? Oare nu emană din Isus o rază de lumină care crește prin veacuri, care nu putea să provină de la vreo simplă ființă umană și prin care intră cu adevărat în lume splendoarea luminii lui Dumnezeu? ar fi putut oare propovăduirea apostolilor să afle credință și să zidească o comunitate universală, dacă n-ar fi acționat în ea forța adevărului?

Dacă îi ascultăm pe martori cu inimă atentă și ne deschidem la semnele cu care Domnul îi acreditează iarăși și iarăși pe ei și pe sine, atunci știm: El a înviat cu adevărat. El este Cel viu. Lui ne încredințăm și știm că suntem pe drumul cel bun. Împreună cu Toma ne punem mâinile în coasta străpunsă a lui Isus și mărturisim: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (In 20, 28).»

Din Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Înviere, trad. Cristian Langa, Cristina Palici și Mihai Pătrașcu, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș 2012, pp. 254-258.

Am intervenit în traducerea de mai sus și am redat câțiva termeni într-un alt mod: ființare – ființă; eshatologic – eschatologic; Hristos – Christos, Pavel – Paul.

Predica de Postul Mare: Schimbarea la față

Papa Benedict al XVI-lea despre schimbarea la față a lui Isus

«Schimbarea la față este un eveniment de rugăciune; devine vizibil ce se petrece în timpul dialogului lui Isus cu Tatăl: străpătrunderea intimă a ființei sale cu Dumnezeu, care devine lumină pură. Fiind una cu Tatăl, Isus însuși este Lumină din Lumină. Ceea ce este el în esență și ceea ce Petru încercase să spună în mărturisirea sa – acest lucru devine, în acea clipă, perceptibil cu simțurile: ființa lui Isus în lumina lui Dumnezeu, calitatea sa de a fi lumină ca Fiu. Aici devin vizibile referințele la figura lui Moise, precum și diferența: „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, avânt în mâini cele două table ale legii, el nu știa că fața sa strălucea pentru că grăise Dumnezeu cu el” (Ex 34, 29). În timpul conversației cu Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu a strălucit asupra lui, făcându-l și pe el să strălucească. Dar este, ca să spunem așa, de o strălucire care a venit asupra lui din afară, făcându-l să strălucească. Isus însă strălucește dinspre interior, el nu doar primește lumină, ci el însuși Lumină din Lumină. Veșmântul alb de lumină al lui Isus în timpul schimbării la față vorbește însă și despre viitorul nostru. În literatura apocaliptică, hainele albe sunt expresia făpturii cerești – veșmintele îngerilor și ale celor aleși. Astfel, Apocalipsa lui Ioan vorbește despre veșmintele albe pe care le vor purta cei mântuiți (cf. mai ales 7, 9.13; 19, 14). Dar Apocalipsa ne mai comunică ceva nou: veșmintele celor aleși sunt albe, pentru că au fost spălate în sângele Mielului (cf. Ap 7, 14), adică: fiindcă prin Botez am fost uniți cu pătimirea lui Isus, iar pătimirea lui este curățirea care ne redă veșmântul pierdut de noi prin păcat (cf. Lc 15, 22). Prin Botez suntem înveșmântați cu Isus în lumină și am devenit noi înșine lumină.

Acum apar Moise și Ilie și vorbesc cu Isus. Ceea ce le va explica Cel Înviat ucenicilor pe drumul spre Emaus este aici apariție vizibilă. Legea și profeții vorbesc cu Isus, vorbesc despre Isus. Numai Luca ne relatează – cel puțin printr-o scurtă aluzie – despre ce au discutat cei doi mari martori ai lui Dumnezeu cu Isus: „Și care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre plecarea lui, pe care avea s-o împlinească la Ierusalim” (Lc 9, 31). Tema discuției lor este crucea, dar înțeleasă prin plecarea, exodul lui Isus, al cărui loc va trebui să fie Ierusalimul. Crucea lui Isus este exod – ieșirea din această viață, trecerea prin „Marea Roșie” a pătimirilor și trecerea în slava în care, bineînțeles, stigmatele rămân însemnate pe vecie. În acest mod se clarifică și că tema fundamentală a Legii și a profeților este „speranța lui Israel” – exodul care eliberează definitiv; iar conținutul acestei speranțe este Fiul Omului în suferință și slujitorul lui Dumnezeu, care, pătimind, deschide porțile către libertate și o lume nouă. Moise și Ilie ei înșiși figuri și, în același timp, martori ai pătimirilor. Cu Cel Schimbat la Față vorbesc despre ceea ce vorbiseră și pe pământ, despre pătimirile lui Isus; dar vorbind Cel Schimbat la Față despre aceasta, se arată că această pătimire va aduce mântuirea; că este străbătută de slava lui Dumnezeu, că pătimirea se transformă în lumină, libertate și bucurie.»

(…) Să ne întoarcem de la aceste considerații înapoi la episodul schimbării la față. „Și s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, pe acesta să-l ascultați!”. Norul sfânt, Shekinah, este semnul prezenței lui Dumnezeu însuși. Isus este cortul sacru deasupra căruia plutește norul prezenței lui Dumnezeu, învăluindu-i în umbra sa și pe ceilalți. Se repetă scena de la botezul lui Isus, când, din nor, Tatăl însuși îl indicase pe Isus ca fiind Fiul: „Tu ești Fiul meu cel iubit, întru tine am binevoit (Mc 1, 11). Acestei proclamări solemne a demnității filiale i se adaugă acum imperativul: „Pe acesta să-l ascultați!”. Aici devine vizibilă relația cu ascensiunea lui Moise pe muntele Sinai, pe care am identificat-o mai devreme pe fundalul schimbării la față. Moise primise pe munte Tora, cuvântul călăuzitor al lui Dumnezeu. Acum ni se spune despre Isus: „Pe acesta să-l ascultați!”. Hartmut Gese a comentat foarte potrivit această scenă: „Isus însuși a devenit cuvântul revelației divine. Evangheliștii nu puteau prezenta acest lucru mai clar, mai puternic: Isus este Tora însăși” (Zur biblische Theologie. Alttestamentlische Vorträe, Munchen 1977, p. 81). Apariția s-a încheiat, sensul ei cel mai profund fiind sintetizat în acest unic cuvânt. Ucenicii trebuie să coboare cu Isus și să învețe mereu: „Pe acesta să-l ascultați!”.»

Din Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, trad. Alexandru Mihăilescu, București 2007, pp. 268-270; 273-274.

Mai jos puteți să ascultați predica din 12 martie 2017 (Duminica a II-a din Post):

  • 21 martie 2017
Predica Discipolii lui Isus sare și lumină a lumii

PAPA BENEDICT XVI DESPRE BISERICA SARE ȘI LUMINĂ A LUMII

«Biserica nu este o organizație dintre multele altele sau un fel de stat în stat, care ar trebui, în consecință, să fie constituit după același reguli democratice ale jocului. Ea este cu totul altceva, o forță spirituală, ca să zic așa. Ea are forma sa socială și organizatorică, dar este esențialmente un izvor de forță, care furnizează ceea ce statul, cu de la sine putere, nu poate să aibă. Există o formulare, devenită deja proverbială, a lui Böckenförde: „Societatea democratică trăiește din forțe pe care singură nu le poate produce”. (…) De aceea, pentru Biserică este foarte important ca ea să nu se înțeleagă pe sine, în primul rând, ca un corp de autoadministrare, care face anumite oferte de prestare de servicii, ci că ea trăiește din ceea ce nu a făcut ea însăși și că trăiește acest lucru cu fidelitate și vitalitate, dând întregului corp al omenirii ceea ce el nu poate să aibă printr-o hotărâre luată de unul singur. Biserica nu poate să dea lumii nici un ordin, dar poate să aibă pregătite răspunsuri în situații de derută. Prin imaginile biblice despre sarea pământului, despre lumina lumii, se face întrucâtva referire la funcția de reprezentare a Bisericii. Sarea pământului presupune că nu tot Pământul este făcut din sare. Biserica are, în calitatea ei de Biserică, o funcție pentru întreg, în inima întregului, nefiind, pur și simplu, o copie a celuilalt, ea nu este nici măcar un stat. Toate acestea trebuie să fie prezentate în viața ei. Ea trebuie să fie conștientă de misiunea ei cu totul specifică, să fie cumva ieșirea din ceea ce este propriu lumii și pătrunderea în lumina lui Dumnezeu; Biserica trebuie să țină această ieșire liberă, deschisă, pentru ca suflul vieții să poată pătrunde înspre noi, în lume.

Din Papa Benedict al XVI-lea, Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii. O convorbire cu Peter Seewald, traducere de Tudor Soroceanu, Editura Sapientia, Iași 2006, pp. 323-324.

Mai jos puteți să ascultați predica din 5 februarie 2017 (Duminica a V-a, Anul A):

  • 5 februarie 2017
Benedict XVI: Ecumenism și unitate

„Problema de a găsi modele de unitate este mare și grea. Mai întâi, trebuie să ne punem întrebarea: ce este posibil? Ce avem voie să sperăm, ce nu putem spera? Iar în al doilea rând: ce este într-adevăr bine? Nu îndrăznesc să sper într-o unitate absolută a creștinătății în cadrul istoriei. Vedem doar cum, în paralel cu eforturile de unire, care se derulează astăzi, se petrec încontinuu alte fragmentări. Nu numai că se formează tot timpul secte noi, dintre care și secte sincretiste cu mari contribuții păgâne, necreștine, dar chiar în cadrul Bisericilor, rupturile devin tot mai mari. Aceasta se petrece atât în Bisericile Reformei, în care divizarea între elementele mai evanghelice și mișcările moderne se adâncește tot mai mult (observăm acest proces în protestantismul german, cum se îndepărtează ambele aripi una de cealaltă), dar și în ortodoxie. Din cauza autocefaliilor, aici este prezentă oricum, în mod permanent, o unitate, să zicem, mai puțin puternică, dar și acolo există mișcări separatiste, și acolo vedem același ferment în acțiune. Dar și în Biserica Catolică există deja fisuri foarte adânci, încât ai câteodată de-a dreptul sentimentul că trăiesc două Biserici una lângă cealaltă, într-o singură Biserică. Trebuie observate ambele aspecte, pe de o parte, apropierea creștinătății separate, pe de altă parte, apariția concomitentă a unor noi rupturi interioare. Trebuie să ne păzim de speranțe utopice. Important este ca noi toți să medităm mereu la ceea ce este esențial, ca fiecare să încerce să sară peste propria lui umbră și să înțeleagă în credință nucleul propriu-zis. Este deja o mare realizare, dacă nu se mai produc noi rupturi, dacă înțelegem că, în cadrul separării, putem fi în multe de acord. Nu cred că putem ajunge foarte repede la mari uniuni confesionale. Mult mai important este de a ne accepta reciproc cu un mare respect interior, chiar cu dragoste, să ne recunoaștem drept creștini, să încercăm de a depune, în problemele esențiale, o mărturie comună în lume, atât pentru modelarea dreaptă a orânduirii lumești, cât și pentru răspunsul la marile întrebări despre Dumnezeu, de unde vine omul și încotro se îndreaptă el” (Joseph Ratzinger, Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii, O convorbire cu Peter Seewald, trad. Tudor Soroceanu, Editura Sapientia, Iași 2006, pp. 289-290).

„Dar, dacă așa stau lucrurile, ce trebuie să facem? În vederea unui răspuns îmi e de mare ajutor formula pe care Oscar Cullmann a născocit-o pentru întreaga discuție: unitate prin pluralitate, prin diversitate. Desigur, ruptura este de la cel rău, în special când duce la dușmănie și la sărăcirea mărturiei creștine. Dar dacă acestei rupturi i se scoate puțin câte puțin veninul ostilității și dacă în primirea reciprocă a diversității nu mai există reducționism, ci o nouă bogăție de ascultare și de înțelegere, atunci ruptura poate deveni pe parcurs o felix culpa, încă înainte de a fi cu totul vindecată. (…) Pe drumul arătat de Cullmann, ar trebui mai întâi să găsim unitate prin diversitate: în dezbinare asumând ceea ce este rodnic, dezintoxicând însăși dezbinarea și primind tocmai din diversitate ceea ce este pozitiv; firește, în speranța că la sfârșit ruptura va înceta radical să mai fie ruptură și va fi doar o „polaritate” fără contradicție. Dar când înaintăm prea direct spre acest ultim stadiu, cu graba superficială de a vrea să facem totul prin noi înșine, adâncim separarea în loc să o vindecăm. (…) De aici rezultă o dublă mișcare pentru acțiunea ecumenică. O direcție va trebui să fie cea a unei căutări pentru a găsi întreaga unitate, pentru a gândi modele de unitate, pentru a lumina opozițiile în vederea unității. Nu numai în discuții docte, ci mai ales în rugăciune și pocăință. Dar, alături de toate acestea, ar trebui să apar un al doilea spațiu de acțiune, care presupune că noi nu știm ceasul și nici nu putem stabili când și cum se va realiza unitatea. În acest sens este valabilă cu adevărat și în modul cel mai serios afirmația lui Melanchton: ubi et quando visum este Deo. În orice caz, ar trebui să fie clar că unitatea nu o facem noi (așa cum dreptatea nu o facem noi prin faptele noastre) și de asemenea că nu putem rămâne totuși cu mâinile încrucișate. Important aici este să-l primim iarăși și iarăși pe celălalt în calitate de celălalt, respectându-i alteritatea. Putem fi uniți chiar fiind despărțiți. Acest fel de unitate, la a cărei creștere continuă putem și trebuie să ne angajăm, fără a o așeza sub presiunea prea umană a succesului și a țintei finale, cunoaște multe și variate căi și solicită multe și variate inițiative. În primul rând, e important să găsim, să cunoaștem și să recunoaștem elementele de unitate care există deja și care nu sunt puțin lucru. Faptul că citim împreună Biblia drept cuvânt al lui Dumnezeu; că ne este comună mărturisirea de credință – alcătuită din conciliile antice pe baza lecturii Bibliei – în Dumnezeul unic și întreit, în Isus Cristos Dumnezeu adevărat și om adevărat; mărturisirea unui botez și a iertării păcatelor și că deci ne este comună imaginea fundamentală a lui Dumnezeu și a omului: toate acestea trebuie mereu reactualizate, mărturisite public și aprofundate în practică. Dar comună ne este și forma fundamentală a rugăciunii creștine și una este pentru noi și porunca etică esențială a Decalogului, interpretată în lumina Noului Testament. Unității de fond a mărturisirii de credință ar trebui să-i corespundă o unitate de fond în acțiune. Trebuie așadar făcută efectivă unitatea care subzistă deja, trebuie concretizată și lărgită. De aceasta țin, evident, forme multiple de întâlnire la toate nivelele (autoritate, teologi, credincioși) și forme de activitate comună; toate acestea trebuie realizate prin experiențe concrete și trebuie dezvoltate mai departe, așa cum, slavă Domnului, se întâmplă deja în mare măsură. Desigur, unității prin diversitate ar putea și ar trebui să i se adauge acțiuni cu un caracter simbolic, pentru a o păstra în mod constant prezentă în conștiința comunităților. Sugestia făcută de O. Cullmann cu privire la colectele ecumenice ar merita să fie reamintită. Folosirea pâinii binecuvântate (anafura), prezentă în Biserica Orientală, ar putea fi utilă și pentru Occident. Acolo unde comuniunea euharistică nu e posibilă, această pâine este un mod real și corporal de a fi unii alături de alții în alteritate și de a comunica; de a purta ghimpele alterității și în același timp de a schimba dezbinarea în rugăciune reciprocă. De această unitate prin diversitate ține și voința de a nu impune celuilalt ceea ce (încă) îl amenință în inima identității sale creștine. Catolicii nu ar trebui să încerce să-i împingă pe protestanți la recunoașterea papalității și a felului în care ei înțeleg succesiunea apostolică; inserarea cuvântului în spațiul sacramentului și în ordinea juridică definită de sacrament le pare, evident, protestanților un atentat la libertate și la intangibilitatea cuvântului, iar noi va trebui să respectăm acest lucru. Invers, protestanții ar trebui să evite să împingă Biserica Catolică la inter-comuniune pornind de la ideea lor despre Cină, din moment ce pentru noi dublul mister al Trupului lui Cristos – Trup al lui Cristos ca Biserică și Trup al lui Cristos ca specie sacramentală – reprezintă un unic sacrament, iar ruperea corporalității sacramentului de corporalitatea Bisericii înseamnă distrugerea atât a Bisericii, cât și a sacramentului. A respecta ceea ce reprezintă pentru cele două părți necesitatea separării nu îndepărtează unitatea; este o premisă fundamentală pentru ea. (…) În această sferă a sarcinilor noastre se cuprind acțiunea și suferința, activitatea și răbdarea. Dacă se anulează una dintre cele două, se distruge ansamblul. Dacă ne angajăm la ceea ce ne privește pe noi, atunci ecumenismul va fi și în viitor, ba chiar mai mult decât înainte, o sarcină foarte vie și îndrăzneață. Eu sunt convins că noi – eliberați de presiunea succesului energiilor noastre autonome și de datele sale secrete și nesecrete – vom ajunge mai degrabă și mai în profunzime la scop, decât dacă începem să transformăm teologia în diplomație și credința în engagement.” (Joseph Ratzinger, Biserică, ecumenism și politică. Noi eseuri de ecleziologie, trad. Mihaela Voicu și Geta Lazăr, Editura ARCB, București 2014, pp. 175-180).