Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Primatul Împărăției lui Dumnezeu

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE CONVERTIREA SA

«Și, fiind îndemnat din acest moment să mă întorc la mine însumi, am pătruns adânc înlăuntrul meu, sub oblăduirea ta, și am reușit într-adevăr, fiindcă tu ai devenit ajutorul meu. Am pătruns adânc și am văzut cu ochiul inimii mele așa cum era el, și chiar dincolo de acest ochi al sufletului meu, deasupra minții mele, am văzut deci lumina cea neschimbătoare, nu aceasta de rând și vizibilă oricărui trup, și nici o alta care ar fi fost de rând și vizibilă oricărui trup, și nici o alta care ar fi fost de același fel cu aceasta, ci una mai mare, de parcă ar fi strălucit mai mult și cu mult mai clar, și ca și cum cu măreția ei ar fi descoperit totul. Dar ea nu era nici asta, ci altceva, ceva cu totul și cu totul diferit de toate acestea. Și nu era deasupra minții mele, așa cum este uleiul deasupra apei, și nici cum este cerul deasupra pământului, ci mai sus, fiindcă ea este aceea care m-a alcătuit pe mine, iar eu mă aflam mai jos, deoarece am fost alcătuit de ea. Cel care cunoaște adevărul o cunoaște și pe ea, și cel care o cunoaște pe ea cunoaște eternitatea; pe ea numai dragostea o cunoaște.

O, tu, adevăr etern, și tu, iubire adevărată și eternitate scumpă! Tu ești Dumnezeul meu, pentru tine suspin eu zi și noapte. Și atunci când te-am cunoscut pentru prima dată, tu m-ai ridicat ca să văd că ceea ce eu văzusem există, dar că eu încă nu sunt cel care să o poată vedea. Dar tu ai dat la o parte slăbiciunea privirii mele și, răspândind cu putere lumina asupra mea, m-am cutremurat deopotrivă de iubire și de teamă sfântă. Și mi-am dat seama că, într-o zonă ce-ți este cu totul străină, eu mă aflam departe de tine, de parcă aș fi auzit vocea ta din înaltul cerului când îmi zicea: „fiindcă eu sunt hrana celor tari, crește și tu și vei ajunge să mă mănânci; dar nu tu mă vei schimba întru tine, așa cum schimb hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru mine”. Și am aflat că pe om, din cauza nedreptății lui, l-ai învățat, și ai făcut ca sufletul meu să se destrame ca o pânză de păianjen. Și mi-am zis: „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spațiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale locurilor?”. Dar tu ai strigat din depărtare: „ba, din contră, eu sunt, cel care sunt”. Și am auzit, așa cum se aude în inimă, și nu mai era absolut nici un motiv ca să mă îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar și explicit prin cele care au fost făcute.

Și m-am uitat apoi la toate celelalte care sunt mai prejos decât tine și am văzut că ele nici există în mod absolut, dar nici nu există în mod absolut. Că, de bună seamă, există, întrucât de la tine sunt; și că nu există, fiindcă ele nu sunt ceea ce ești tu; deoarece există cu adevărat numai ceea ce rămâne neschimbat. Pentru mine însă este bine numai dacă mă lipesc de Dumnezeu, fiindcă, dacă eu nu voi rămâne întru el, nici în mine însumi nu voi putea să rămân. Ci el, rămânând întru sine, le înnoiește pe toate, și tu ești Domnul Dumnezeul meu, deoarece tu nu ai nevoie de bunurile mele

Fragment din Sfântul Augustin, Confesiuni, trad. Gh. I. Șerban, VII, x-xi, pp. 256-257.

Mai jos puteți să ascultați predica din 26 februarie 2017 (Duminica a VIII-a, Anul A):

  • 21 martie 2017
Predica Convertiți-vă, Să se facă lumină!

SFÂNTUL AUGUSTIN: DACĂ NE CONVERTIM, SE VA FACE LUMINĂ!

(9) „A căzut îngerul tău, a căzut și sufletul omului, și cele două căderi au arătat prăpastia căderii întregii făpturi spirituale în abisul cel întunecos; dacă tu nu ai fi zis: să se facă lumină și lumină nu s-ar fi făcut, și nu s-ar fi lipit de tine atunci întreaga forță rațională supusă cetății tale celei cerești nu și-ar fi găsit odihna întru Duhul tău care se purta pe deasupra într-un mod cu totul neschimbător peste tot ceea ce era schimbător. De altfel, tot un adânc întunecat ar fi fost î sine și cerul cerului; el, care acum este lumină întru Domnul. Căci și în însăși nenorocita neliniște a spiritelor care cad și care lepădându-și haina luminii tale își arată întunericul lor, tu le arăți totuși îndeajuns ce creatură rațională minunată ai făcut; una căreia nu-i este cu nici un chip îndeajuns, pentru liniștea ei fericită, ceea ce este mai puțin decât tine, și, prin aceasta, nici ea nu-și este sieși îndeajuns. Căci tu, o, Dumnezeule al nostru, vei lumina întunericul nostru. Fiindcă veșmintele noastre se nasc din tine, iar întunericul nostru va deveni ca miezul zilei. Dăruiește-te mie, o, Dumnezeule al meu, redă-te mie! Căci pe tine te iubesc, iar dacă aceasta înseamnă prea puțin, fă să te iubesc cu mai multă putere. Eu nu sunt în stare să mă apreciez în așa fel încât să știu câtă iubire îmi lipsește pentru ceea ce ar putea să însemne îndeajuns, și pentru ca viața mea să alerge spre îmbrățișarea ta și să nu se mai întoarcă de la tine, până să se ascundă sub acoperământul feței tale. Eu numai atâta știu: că sunt nefericit fără tine, nu numai în afara mea, ci și în mine însumi, și orice bogăție care nu este Dumnezeu este pentru mine sărăcie.

(10) Fericită este făptura care, atunci când ea însăși era altceva, n-a cunoscut o altă ipostază, ci, de îndată ce a fost creată, fără să i se lase vreun interval de timp, a și fost ridicată din starea sa, prin darul tău, cel care se purta pe deasupra a tot ceea ce era schimbător, cu acea chemare prin care tu ai zis: să fie lumină, și s-a făcut lumină. Căci, în privința noastră, se poate face lesne o distincție în timp, între momentul în care am fost întuneric și cel în care devenim lumină. Dar, referindu-ne la cele spuse mai înainte, ce ar fi fost ea dacă n-ar fi fost luminată? Or, s-a zis așa de parcă aceasta ar fi fost instabilă și întunecoasă, ca să iasă și mai bine în relief cauza prin care s-a hotărât ca ea să fie altceva, adică lumina propriu-zisă să fie întoarsă înspre lumina cea neîntreruptă. Să înțeleagă cine poate; cine nu poate, să ceară de la tine puterea de a înțelege. Dar și eu, cum să mă supăr, de parcă eu aș lumina pe orice om care vine în această lume.

(11) Înaintează în mărturisirea ta, o, credință a mea; spune-i Domnului Dumnezeului tău: Sfinte, Sfinte, Sfinte, Doamne, Dumnezeule al meu, întru numele tău am fost botezați, Tată, Fiule și Duhule Sfinte; întru numele tău botezăm și noi, Tată, Fiule și Duhule Sfinte, fiindcă și pentru noi, prin Cristos, Fiul tău, a făcut Dumnezeu cerul și pământul, cele spirituale și cele trupești ale Bisericii sale. Iar pământul nostru, înainte ca el să primească forma învățăturii, era nevăzut și neîntocmit, iar noi eram acoperiți cu întunericul necunoașterii, deoarece tu l-ai instruit pe om din cauza imperfecțiunii lui, iar judecățile tale sunt ca un adânc uriaș. Dar fiindcă Duhul tău se purta pe deasupra apei, mila ta n-a lăsat în prăpastie nefericirea noastră și ai zis: Să se facă lumină. Convertiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor. Convertiți-vă, să se facă lumină. Și pentru că sufletul nostru fusese tulburat în noi înșine, ne-am amintit de tine, Doamne, de pământul Iordanului și de muntele cel la fel de înalt ca și tine, dar devenit mic pentru noi, și ni s-a făcut urât de întunericul nostru și ne-am întors la tine, și s-a făcut lumină. Și iată, am fost cândva întuneric, iar acum suntem lumină întru Domnul.”

Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 9; X, 11; XII, 13, trad. Gh. I. Șerban, Editura Humanitas, București 1998, pp. 475-479. Am adaptat ușor traducerea acestor texte potrivit lecturilor liturgice catolice.

Mai jos puteți să ascultați predica din 22 ianuarie (Duminica a III-a, Anul A):

  • 21 martie 2017
Predica din Duminica Botezului Domnului

SFÂNTUL AUGUSTIN DESPRE BOTEZUL DOMNULUI

(14) „Să ascultăm învățătura porumbiței. Ea a luat-o de la Capul său, care este Domnul, și spune: Tu ai botezul dar nu ai iubirea de aproapele, acea iubire care mă face să gânguresc. El răspunde: ce înseamnă că am botezul și nu am iubirea de aproapele? Pot să am sacramentele fără să am iubirea de aproapele? Nu protesta, ci arată-mi cum poate să aibă iubirea de aproapele acela care rupe unitatea. Am botezul, spui tu. Este adevărat, îl ai, dar botezul fără iubirea de aproapele nu-ți servește la nimic, pentru că fără iubirea de aproapele ești nimic. Să ne înțelegem, un asemenea botez este nimic numai în unul care este nimic; pentru că în sine botezul este ceva, ba chiar un lucru mare dacă se ține cont de acela despre care s-a spus: El este acela care botează. Dar ca să nu te înșeli că un lucru atât de mare poate să-ți fie de folos în afara unității, asupra lui Cristos botezat a coborât porumbița ca și cum pentru a zice: dacă ai botezul trebuie să fii în porumbiță, altfel ceea ce ai nu-ți folosește. Vino, deci, la porumbiță, îți spunem noi, nu pentru că trebuie să începi să ai ceea ce nu ai, ci pentru a începe să-ți fie de folos ceea ce ai. În afara Bisericii, într-adevăr, ai avea botezul în vederea pierzaniei; în sânul Bisericii, dacă îl ai, va începe să-ți folosească în vederea mântuirii.

(15) Botezul, însă, nu doar că nu-ți folosește, ci îți este dăunător. Și lucrurile sfinte pot să devină nocive: în cei buni sunt purtătoare de mântuire, în cei răi de osândire. Cu siguranță, fraților, noi știm ceea ce primim, și ceea ce primim este cu siguranță un lucru sfânt, nimeni nu afirmă contrarul. Dar ce spune Apostolul? Cine mănâncă și bea cum nu se cuvine, mănâncă și bea propria osândă (1 Cor 11, 29). Nu spune că acel lucru este rău; dar că cel rău, primindu-l cum nu se cuvine, primește spre propria osândire lucrul bun pe care îl primește. Oare era rea îmbucătura de pâine pe care Domnul i-a dat-o lui Iuda (cf. In 13, 26)? Cu siguranță nu. Ca medic, Cristos nu i-ar fi dat venin; i-a dat, ca medic, sănătatea; dar cine a primit în mod nedemn îmbucătura de pâine, a primit-o spre pierzania sa, pentru că nu a primit-o în pace cu ceilalți. Tot la fel se întâmplă cu acela care este botezat. Am botezul, spui tu. Foarte bine, ai botezul, însă fii atent la ceea ce ai; ai putea să fii condamnat tocmai în numele a ceea ce ai. De ce? Pentru că tu ai sacramentul porumbiței în afara porumbiței. Dacă tu ai avea sacramentul porumbiței în porumbiță, nu ai avea motiv de teamă. Gândește că ești soldat: dacă porți pe tine însemnul comandantului tău, și rămâi în rând, poți să stai liniștit; dar dacă îl porți în afara taberei, nu numai că nu-ți folosește, ci vei fi pedepsit pentru dezertare. Vino, deci, vino, și nu mai spune: Am primit botezul, deci sunt în ordine. Vino, porumbița te cheamă, cu gânguririle sale te cheamă. Și acum mă adresez vouă, fraților mei: Chemați gângurind, nu polemizând; chemați rugându-vă, chemați invitând cordial, chemați făcând pocăință; din iubirea voastră să înțeleagă că suferiți pentru ei. Sunt sigur, frații mei, că dacă vor vedea durerea voastră, vor rămâne tulburați și se vor întoarce la viață. Vino, deci, vino și nu te teme. Trebuie să te temi dacă nu vii; mai mult decât să te temi, ar trebui să plângi. Vino, vei fi mulțumit dacă vei veni; vei gânguri, da, în încercările călătoriei, dar te vei bucura în speranță. Vino unde este porumbița, căreia i s-a spus: Unică este porumbița mea, unică la mama sa (Ct 6, 8). Vezi unica porumbiță deasupra capului lui Cristos și nu vezi limbile din lumea întreagă? Este același Spirit care se manifestă prin intermediul porumbiței și se manifestă prin intermediul limbilor: și dacă este același Spirit, acela care se manifestă prin intermediul porumbiței și prin intermediul limbilor, înseamnă că Spiritul Sfânt a fost dăruit cu generozitate lumii întregi, de care tu te-ai izolat pentru a croncăni împreună cu corbul în loc să gânguri împreună cu porumbița. Așadar, vino!”

Fragment din Sfântul Augustin, Comentariul la Evanghelia după Ioan, Omilia a VI-a, 14-15.

Mai jos puteți să ascultați predica din 8 ianuarie 2017 (Duminica a I-a, Anul A):

 

  • 21 martie 2017