Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Așteptarea Meseria creștinului practicant

Dragi prieteni,

Duminică, 12 noiembrie 2017, la București am avut parte de o zi frumoasă de toamnă. La liturghia de la 12.15, în catedrala sf. Iosif, au fost prezenți mulți credincioși. La predică am vorbit despre meseria creștinului practicant, care este așteptarea plină de încredere în venirea Domnului. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva comentarii ale sfântului Augustin despre semnificația parabolei celor zece fecioare (Mt 25, 1-13).

«1.1 Voi care ieri erați prezenți vă amintiți că v-am promis ceva. Ei bine, astăzi, promisiunea va fi împlinită, cu ajutorul Domnului, nu doar pentru voi, ci și pentru alți numeroși credincioși care s-au adunat aici. Nu este ușor să vedem care sunt cele zece fecioare, dintre care cinci sunt prudente și cinci nechibzuite. Totuși, rămânând la conținutul aceluiași fragment, pe care am cerut să fie citit în fața Carității voastre, atât cât a binevoit Domnul să mă lase să înțeleg, nu mi se pare că această parabolă sau asemănare se poate referi doar la fecioarele care se numesc așa în Biserică datorită sfințeniei lor deosebite și înalte și pe care, cu un cuvânt cunoscut, suntem obișnuiți să le numim călugărițe; dar, dacă nu greșesc, această asemănare se referă la întreaga Biserică. Pe de altă parte, chiar dacă vom înțelege prin cuvântul fecioare doare pe acelea care se numesc „călugărițe”, oare sunt numai zece? Dumnezeu nu vrea ca o mulțime atât de mare de fecioare să fie redusă la un număr atât de mic! Poate cineva ar putea să spună: „Ce ziceți dacă multe sunt astfel doar cu numele și călugărițe adevărate sunt puține, atâtea încât abia că se pot găsi zece?” Nu, nu este așa. Deoarece dacă fragmentul ne-ar face să înțelegem că doar zece sunt bune, nu ne-ar arăta că dintre ele cinci sunt nechibzuite. Dacă, într-adevăr, sunt multe acelea care se numesc fecioare, de ce ușa de la sala nunții s-a închis doar în fața celor cinci nechibzuite?

2. 2. Așadar, dragii mei, va trebui să înțelegem că această parabolă se referă la noi toți, adică în mod absolut la toată Biserica, nu doar la superiori, despre care am vorbit ieri, nici doar la creștinii laici, ci absolut la toți. Dar atunci de ce cinci fecioare sunt înțelepte și cinci nebune? Aceste fecioare, cinci înțelepte și cinci nebune, sunt absolut toate sufletele creștinilor. Dar, ca să vă spunem ce gândim prin inspirația lui Dumnezeu, nu sunt sufletele de orice fel, ci sufletele care au credința catolică și se vede că practică faptele bune în Biserica lui Dumnezeu, dar, totuși, dintre ele cinci sunt înțelepte și cinci nebune. Mai întâi să vedem de ce sunt indicate ca fiind cinci și ca fecioare, apoi să analizăm restul. Fiecare suflet în corp este indicat cu numărul cinci pentru că se folosește de cele cinci simțuri. De fapt, cu ajutorul corpului nu percepem nici o senzație decât prin ușa celor cinci deschideri: sau cu vederea, sau cu auzul, sau cu mirosul, sau cu gustul, sau cu pipăitul. Ei bine, cine se abține de la vederea, de al auzirea, de la mirosirea, de la gustarea sau de la pipăirea lucrurilor ilicite primește numele de fecioară.»

(Augustin, Discurs 93, 1.1-2.2, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 12 noiembrie 2017
Iubirea curăță privirea pentru a vedea binele aproapelui

Dragi prieteni,

În ultima duminică din octombrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am meditat împreună cu credincioși prezenți despre iubirea lui Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Nu există nici un fel de competiție între aceste două feluri de iubire. Dimpotrivă. Ele sunt complementare. Iubirea lui Dumnezeu este autentică dacă se deschide spre iubirea aproapelui, iar iubirea aproapelui este adevărată dacă pornește de la Dumnezeu și se împlinește în orizontul iubirii lui Dumnezeu, care este în mod fundamental iubire jertfire de sine. Înainte de a asculta predica, vă propun să citiți câteva gânduri ale sfântului Augustin despre capacitatea iubirii de a curăța inima și ochii noștri astfel încât să putem vedea binele din viața aproapelui și mai binele din noi. Fericirea noastră constă în participarea la mișcarea circulară a iubirii care vine, ne învăluie și ne poartă spre Dumnezeu iubire.

«Și, fiind îndemnat din acest moment să mă întorc la mine însumi, am pătruns adânc înlăuntrul meu, sub oblăduirea Ta, și am reușit într-adevăr, fiindcă Tu ai devenit ajutorul meu (Cfr. Ps 29, 10). Am pătruns adânc și am văzut cu ochiul inimii mele așa cum era el, și chiar dincolo de acest ochi al sufletului meu[1], deasupra minții mele, am văzut deci lumina cea neschimbătoare, nu aceasta de rând și vizibilă oricărui trup[2], și nici o alta care ar fi fost de același fel cu aceasta, ci una mai mare, de parcă ar fi strălucit mai mult și cu mult mai clar, și ca și cum cu măreția ei ar fi descoperit totul. Dar ea nu era nici asta, ci altceva, ceva cu totul și cu totul diferit de toate acestea. Și nu era deasupra minții mele, așa cum este uleiul deasupra apei, și nici cum este cerul deasupra pământului, ci mai sus, fiindcă ea este aceea care m-a alcătuit pe mine, iar eu mă aflam mai jos, deoarece am fost alcătuit de ea. Cel care cunoaște adevărul o cunoaște și pe ea, și cel care o cunoaște pe ea cunoaște eternitatea; pe ea numai dragostea o cunoaște[3].

O, Tu, Adevăr etern, și Tu, iubire adevărată și eternitate scumpă! Tu ești Dumnezeul meu, pentru Tine suspin eu și zi și noapte. Și atunci când Te-am cunoscut pentru prima dată, Tu m-ai primit (Cfr. Ps 27, 10) ca să văd că ceea ce eu văzusem există, dar că eu încă nu sunt cel care să o poată vedea[4]. Dar Tu ai dat la o parte slăbiciunea privirii mele și, răspândind cu putere lumina asupra mea, m-am cutremurat deopotrivă de iubire și de teamă sfântă. Și mi-am dat seama că, într-o zonă ce-Ți este cu totul străină, eu mă aflam departe de Tine, de parcă aș fi auzit vocea Ta din înaltul cerului când îmi zicea: „fiindcă Eu sunt hrana celor tari, crește și tu și vei ajunge să Mă mănânci; dar nu tu Mă vei schimba întru tine, așa cum schimbi hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru Mine”. Și am aflat că pe om, din cauza nedreptății lui, l-ai învățat, și ai făcut ca sufletul meu să se destrame ca o pânză de păianjen[5]. Și mi-am zis: „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spațiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale locurilor?”. Dar Tu ai strigat din depărtare: „ba, din contră, Eu sunt, Cel Care sunt”[6]. Și am auzit, așa cum se aude în inimă, și nu mai era absolut nici un motiv ca să mă mai îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar și explicit prin cele care au fost făcute.»

Din Augustin, Confesiuni, 7, 10, trad. Gh. I. Șerban, București 1998, 256-257.

[1] În comentariul la evanghelia după Ioan, In Ioanem, 38, 8, 3, Augustin spune: „mens nostra est oculus animae” – mintea noastră este ochiul sufletului.

[2] Aceasta era credința maniheilor. Cfr. Augustin, Contra Faustum, 22, 9; Idem, Contra adversarium legis et prophetorum, 1, 7, 10: „Una este lumina care este Dumnezeu, și alta lumina pe care Dumnezeu a făcut-o”.

[3] În Contra Faustum, 32, 18, Augustin afirmă: „nu se poate pătrunde înlăuntrul adevărului decât prin iubire”.

[4] Augustin se referă aici la Mt 5, 8: „Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”.

[5] În Ps 38, 15, citim: „ca omul ce nu aude și nu iese răspuns din gura lui”.

[6] Cfr. Ex 3, 14: „Dumnezeu i-a zis lui Moise: Eu sunt cel care sunt. Și a adăugat: Așa să spui fiilor lui Israel: Eu sunt m-a trimis la voi”.

Mai jos puteți să ascultați predica din 29 octombrie 2017:

  • 29 octombrie 2017
Doamne, vie împărăția ta în inima mea!

Dragi prieteni,

Sper ca predica despre via arendată viticultorilor să miște inimile ascultătorilor astfel încât să spună la sfârșit: „Doamne, vie împărăția ta în inima mea!” Înainte sau după ascultarea predicii, vă recomand să meditați cuvintele sfântului Augustin despre această invocație.

«Vie împărăția ta (Mt 6, 10). Cerem sau nu cerem lucrul acesta, (împărăția) cu siguranță va veni. De fapt, Dumnezeu are o împărăție eternă. A fost oare vreun moment când nu a domnit? În care clipă a început să domnească? De vreme ce împărăția sa nu are început, niciodată nu va avea și un sfârșit. Dar ca să știți că facem această rugăciune pentru noi și nu pentru Dumnezeu – fiindcă nu spunem: Vie împărăția ta, ca și cum ne-am dori ca Dumnezeu să domnească – noi vom fi împărăția sa, dacă având credință în el vom crește în colaborarea cu harul său. Toți cei credincioși, răscumpărați cu sângele Fiului său unic, vor fi împărăția sa.

Dar împărăția sa va veni când va avea loc învierea morților, pentru că atunci va veni chiar el în persoană. Și, după ce morții vor învia, îi va despărți – după cum spune el însuși – și-i va așeza pe unii la dreapta sa, iar pe alții la stânga sa. Celor care vor fi la dreapta sa le va spune: Veniți, binecuvântații Tatălui meu, intrați în stăpânirea împărăției (Mt 25, 34). Iată ce anume ne dorim când spunem: Vie împărăția ta, adică să vină în noi. Într-adevăr, dacă noi vom fi păcătoși, împărăția va veni în alții, nu în noi. Însă, dacă vom fi din numărul acelora care fac parte dintre membrele Fiului unic născut al lui Dumnezeu, împărăția sa va veni în noi și nu va întârzia. Oare rămân tot atâtea secole câte au trecut?

Apostolul Ioan spune: Copii, este ceasul de pe urmă (1 In 2, 18) Dar, dacă îl comparăm cu ziua cea mare, ceasul este lung; voi puteți să vedeți din câți ani este alcătuit acest ultim ceas. Totuși, pentru voi, acest ceas să fie ca pentru acela care, stând de veghe, adoarme, dar se trezește și domnește. Acum suntem treji, vom adormi când vom muri, dar la sfârșitul (lumii) vom învia și vom domni pentru totdeauna.»

Din Augustin, Discursul 57, 5.5, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica din duminica XXVII, anul A:

  • 8 octombrie 2017
Credința mare transformă cățeaua în oiță

Dragi prieteni,

Am căutat să arăt în predica pe care am ținut-o la Sinaia, în 20 august 2017, în prezența multor credincioși că, într-adevăr, credința mare poate transforma cățeaua (cananeana) din noi sau din jurul nostru în (femeie) oiță a Împărăției lui Dumnezeu, ținând cont de faptul că, în vremea lui Isus, păgânii erau numiți și câini (cananei). Dacă aveți timp, înainte de a asculta predica, vă invit să meditați comentariul sfântului Augustin la acest episod din viața publică a Domnului Christos.

«Ați înțeles din Evanghelie, fraților, cum femeia cananeană prin statornicia sa a obținut forțând lucrurile ceea ce nu a putut să obțină printr-o singură cerere; dar Domnul amânând să o asculte îi punea la încercare dorința sa, nu-i refuza harul; pentru că știa când va fi ajuns la momentul să-l ceară, de vreme ce spre lucrul acesta o conducea. Mai întâi a fost numită cățea (cananeană), apoi i-a spus: O, femeie, mare este credința ta! (Mt 15, 28). După ce a primit harul a plecat mulțumită, dar mai întâi a fost transformată și apoi înveselită. Cât de mult s-a schimbat? Din cățea a devenit o femeie. Și ce fel de femeie era aceasta? Era o femeie de mare credință. I s-a adresat Domnului rugându-l cu multă insistență și ce har mare a obținut într-un timp atât de scurt. Iată de ce amâna să-i dăruiască harul Domnul care spusese: Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu vă descurajați niciodată (cf. Lc 18, 1). Acesta este un cuvânt important al Domnului care ne invită la rugăciune. Oamenii se roagă în fiecare zi, sfinții nu neglijează orarul rezervat rugăciunii. Pentru că și Apostolul zice: Bucurați-vă întotdeauna: rugați-vă fără încetare ! (1 Tes 5, 16-17). Iată ce înseamnă: Trebuie să vă rugați întotdeauna și să nu vă descurajați niciodată. Într-un alt loc Domnul spune: Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide (Mt 7, 7). Așa a făcut caneneana: a cerut, a căutat, a bătut și a primit. Ea a făcut așa pentru că fiica sa să fie eliberată de posedarea diavolului și a meritat harul; din acel moment fiica sa a fost vindecată. Oare ar fi cerut din nou acel har după ce fiica i-a fost vindecată? Înainte de a primi a continuat să caute, să ceară, să bată; a primit, s-a bucurat și a plecat. Nu știu ce este, ba da, știu că este ceva important lucrul pentru care trebuie să ne rugăm mereu și să nu ne descurajăm. Valorează mai mult viața nemuritoare decât vindecarea unei fiice. Iată de ce este nevoie să ne rugăm până la sfârșitul zilelor noastre pe pământ, până când vom trăi fără sfârșit, când nu va mai fi rugăciune, ci tresăltare de bucurie.»

«Fiți siguri, fraților, veți primi (ceea ce Dumnezeu a promis): cereți, căutați, bateți: veți primi, veți găsi, vi se va deschide. Dar nu trebuie să cereți, să căutați, să bateți doar cu vorbele, ci și cu viața voastră; faceți fapte bune, fără de care nu trebuie să se ducă viața prezentă. Ștergeți-vă păcatele prin faptele bune de fiecare zi. Dar trebuie să evitați neglijarea păcatelor ușoare; pentru că, deși nu sunt grave, se adună și formează un morman, se însumează și formează o cantitate. Nu trebuie să le considerați un fleac pentru că sunt mici, ci trebuie să vă temeți dacă sunt multe. Este ceva mai mic decât picăturile de ploaie? Dar cu multe picături se îmbibă ogoarele și se umplu râurile. Fiți atenți la păcatele voastre ușoare și mici pentru că formând un morman ar putea să vă zdrobească. Iată, apa mării pătrunde prin crăpături în corabie și poate să umple burta corabiei; dacă nu este dată afară de acolo, corabia se poate scufunda. Și un val, de exemplu, dacă este uriaș, poate veni ca un munte și, căzând peste corabie dintr-o dată, o distruge; așa sunt ucigașii de oameni, adică păcatele grave cum sunt adulterul, blasfemia, judecata falsă; sunt păcate care scufundă corabia dintr-o dată. Dar, păcatele ușoare, fără de care nu poate să fie trăită viața umană, intră fără să ne dăm seama, puțin câte puțin, prin crăpăturile fragilității umane  și se adună în burta corabiei. Imitați-i pe marinarii ale căror mâini lucrează neîncetat și, astfel, scot apa din burta corabiei; neîncetat – aș vrea să spun – săvârșesc fapte bune. Dar vin din nou în burta corabiei pentru că rămân în crăpăturile fragilității umane și, de aceea, trebuie golită din nou burta corabiei. Fiindcă dacă mâinile tale o vor goli neîncetat prin fapte bune, ziua judecății te va găsi curat și sigur vei ajunge la viața dorită de Iditum când spunea: Pleacă-ți urechea la lacrimile mele

Din Augustin, Discursul 77/B, nr. 1; 7, traducere Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 20 august 2017
Lăsați-l pe Domnul să vină în barca voastră!

Dragi prieteni,

Viața ca o barcă! Barca vieții! Prezența lui Isus Christos în barcă face diferența. Deși este folosită mai rar, „viața ca o barcă” sau „barca vieții” este o imagine care are ceva în comun cu minunea mersului pe apă din viața sf. Petru (Mt 14, 22-33). Isus voia să se apropie de barca în care se aflau discipolii săi, pentru că furtuna era puternică, marea agitată, iar barca risca să se răstoarne. Crezând că este o nălucă, Petru a considerat că ar fi mai bine să nu vină cu ei în barcă și, dacă el este Domnul, să-i poruncească să vină la el pe apă. Domnul i-a spus: „Vino!”. După ce a mers puțin pe apă, Petru a fost cuprins de îndoială. Domnul l-a salvat de la înec. La sfârșit, toți au mărturisit: „Cu adevărat, tu ești Fiul lui Dumnezeu!”. Mai multe despre semnificația acestui moment din viața primilor ucenici pentru noi, astăzi, găsiți în predica de mai jos. Pentru aprofundarea predicii, vă invit să citiți câteva gânduri ale sf. Augustin despre dialogul lui Petru cu Isus, mersul pe apă și scufundarea lui Petru, și despre pofta lucrurilor pământești care lovește existența noastră asemenea unei furtuni puternice.

«La acest lucru se referă ceea ce am citit ceva mai înainte: „Doamne, dacă ești tu, poruncește să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). Dacă ești tu, poruncește; pentru că eu nu sunt în stare să împlinesc lucrul acesta doar prin puterea mea, ci și prin puterea ta. A recunoscut care era puterea sa și care era puterea Lui; a avut încredere că prin voința Lui poate să facă ceea ce nicio slăbiciune umană nu ar fi capabilă să îndeplinească. Dacă, deci, „ești tu, poruncește!”, pentru că, dacă tu vei cere ceva, lucrul acela se va face. Ceea ce nu reușesc să împlinesc încrezându-mă în propriile mele forțe poți să realizezi tu prin porunca ta. Iar Domnul spune: „Vino!” (Mt 14, 29). Atunci Petru fără să mai stea pe gânduri, mânat de porunca primită și încrezându-se în prezența lui Christos care îl susținea și îl călăuzea, a sărit imediat în apă și a început să meargă. A reușit să împlinească ceea ce voia Domnul, dar nu în virtutea propriilor forțe, ci ajutat de puterea Domnului. Într-adevăr, „odinioară erați întuneric, acum însă, lumină în Domnul” (Ef 5, 8). Ceea ce nimeni nu reușește să facă prin mijlocirea lui Paul și a lui Petru sau a oricărui alt Apostol reușește să o realizeze prin mijlocirea Domnului. Iată de ce Paul disprețuindu-se cu umilință, face bine că-l pune în evidență pe Christos când zice: „Oare Paul a fost răstignit pentru voi, sau în numele lui Paul ați fost botezați?” (1 Cor 1, 13). Așadar nu ați fost botezați în harul meu, ci împreună cu mine; nu în puterea mea, ci în puterea lui.»

«Așadar Petru a mers pe apă la porunca Domnului, știind că nu putea să aibă această putere de la sine însuși. În virtutea credinței a reușit să împlinească ceea ce slăbiciunea umană nu ar fi în stare să facă. În felul acesta membrii Bisericii sunt puternici în credință. Trebuie să fiți atenți, să ascultați, să înțelegeți, să puneți în practică. Fiindcă nu trebuie să-i ajutăm niciodată pe cei tari în credință astfel încât să devină slabi, ci să-i ajutăm pe cei slabi ca să devină tari. Nimeni nu va primi de la Dumnezeu darul tăriei, dacă nu este convins de propria sa slăbiciune. (…).»

«Revenind la Petru: „Poruncești-mi” – zice – „să vin la tine pe apă” (Mt 14, 28). A îndrăznit să o facă fiindcă era om, dar nu a cerut lucrul acesta de la un om. Îmi poruncește Dumnezeu om, pentru ca să pot să îndeplinesc ceea ce nu poate omul. „Vino!”, i-a răspuns. Petru atunci a coborât din barcă și a început să meargă pe apă; Petru a putut să facă lucrul acesta pentru că i-l ceruse piatra. Iată ceea ce Petru a fost în stare să facă prin harul Domnului; dar ce a putut să facă prin puterile sale? Văzând puterea vântului potrivnic i-a fost frică și, pentru că începea să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14, 30). A avut încredere în Domnul, a reușit să se salveze datorită Domnului; s-a clătinat însă ca om și a alergat la Domnul. „Când spun: Mi se clatină piciorul” (Ps 93, 18). Așa spune psalmul. Acesta e cuvântul unui sfânt imn de laudă al lui Dumnezeu și, dacă îl vom înțelege, mai multă încă dacă îl vom dori, va fi și al nostru. „Când spun: Mi se clatină piciorul”. De ce se clatină, oare nu pentru că este al meu? Și continuă zicând: „îndurarea ta, Doamne, mă susține” (Ps 93, 18). Nu puterea mea, ci milostivirea ta. Oare Domnul l-a părăsit pe acela care se clătina după ce i-a ascultat rugămintea? Unde ar fi adevărul următoarei afirmații: „este cineva care s-a încrezut în Domnul, și a fost făcut de rușine?” (Sir 2, 10). Unde ar fi adevărul altei afirmații: „Sau cineva care l-a invocat, și el l-a trecut cu vederea?” (Sir 2, 10). Întinzându-i îndată mâna pentru a-l ajuta, l-a ridicat în timp ce se scufunda, dar l-a certat pentru că nu a avut încredere: „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14, 31). Ai avut încredere în mine și apoi te-ai îndoit de puterea mea.»

«Gata, fraților, să terminăm acest discurs. Să considerați lumea ca și cum ar fi o mare, un vânt puternic și o mare furtună. Pentru fiecare pofta proprie este o furtună. Dacă îl vei iubi pe Dumnezeu, vei merge deasupra mării, sub picioarele tale va fi mândria lumii. Dacă tu iubești lumea, furtuna te va înghiți. Ea poate să-i devoreze pe proprii săi iubitori, dar nu-i poate susține. Însă, când inima ta este agitată de poftă, pentru a o putea învinge să invoci divinitatea lui Christos. Credeți cumva că doar atunci când suflă vântul potrivnic aveți de-a face cu împotrivirile acestei lumi? Într-adevăr, se crede că suflă vântul potrivnic și trebuie invocat Dumnezeu când este război, când au loc tulburări ale ordinii sociale, când este foamete sau ciumă sau când chiar unui singur individ i se întâmplă o nenorocire personală. Când însă lumea ne place din cauza fericirii temporare, ni se pare că nu suflă vântul din față. Tu, însă, în legătură cu aceste lucruri, nu trebuie să întrebi liniștea lumii ci pofta ta. Vezi dacă liniștea este în inima ta; vezi dacă nu cumva vântul din interior te face să cazi; lucrul acesta trebuie să-l vezi! Este semn de mare virtute să combați fericirea ca aceasta să nu te ducă în afara drumului drept, să nu te corupă, să nu te facă să cazi. Este semn de mare virtute – spun – să lupți cu fericirea; este o mare fericire să nu te lași învins de fericire. Învață să calci în picioare atracțiile lumii: amintește-ți să ai încredere în Christos. Dacă, deci, piciorul tău se clatină, dacă eziți, dacă nu te înalți deasupra tuturor lucrurilor, dacă începi să te scufunzi, spune: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14,30). Spune: „Sunt pierdut”, ca să nu pieri. De moartea pe care o aduce carnea te va elibera numai acela care a murit în carne pentru tine. Îndreptați-vă ființa spre Domnul!»

Din Augustin, Discursul 76, nr. 3.5; 4.6; 5.8; 6.9, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți asculta predica din 13 august 2017:

 

  • 13 august 2017