Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Film despre Anton Durcovici: Episcop martir al diecezei de Iași

Doamna Lucia Hossu Longin a realizat de curând un film interviu despre Fericitul Anton Durcovici la care am fost invitat să particip oferind publicului larg cunoștințele mele despre episcopul martir al diecezei de Iași. Înainte de a vedea filmul, vă invit să citiți câteva considerații despre deviza pe care o avea țara noastră până în 1946 – Nihil sine Deo (Nimic nu este fără Dumnezeu) – pe care mons. Anton Durcovici a explicat-o la începutul lecției a V-a din Cursul de religie pentru intelectuali la 1 decembrie 1936 în fața creștinilor laici de la catedrala sf. Iosif din București.

«În dimineața acestei zile, acest locaș sfânt în care ne aflăm a răsunat de cântarea sărbătorească a imnului Te Deum laudamus … „Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm” … A fost prinos de laudă și mulțumire către Cel Atotputernic pentru toate darurile pământești pe care el le-a hărăzit țării noastre, între care daruri nu a fost nicidecum cel mai mic stăpânirea liniștită a întregului teritoriu al României Mari. Dacă, cum spune așa de frumos deviza țării – Nihil sine Deo („Nimic nu este fără Dumnezeu” – nici acest mare dar nu ne-a venit fără Dumnezeu … Se cade deci să-i mulțumim și să-l lăudăm. Bunurile pământești însă nu sunt ultimul scop al omului și nici al unui popor, ci sunt mijloace pe care bunătatea și judecata preaînțeleaptă a Domnului ni le pune la dispoziție pentru a putea ajunge mai ușor la el, care este bunătatea esențială și fericirea veșnică. Nihil sine Deo trebuie luat și în sensul afirmativ: Omnia cum Deo („Toate cu Dumnezeu”). De aici reiese marea răspundere ce o are poporul întreg – și o avem și noi fiecare în parte – de a face uz de toate ce avem cu Dumnezeu, conform cu voința sa sfântă și înțeleaptă, spre lauda și mărirea lui. Însă cursul nostru de religie este și în cel mai înalt grad împlinirea unei datorii cetățenești, o contribuție, și nu cea mai mică, pentru fericirea adevărată a patriei noastre … pentru o Românie fericită cu Dumnezeu. Teologia, de fapt, ne învață a-l cunoaște pe Dumnezeu, a privi toate celelalte lucruri întrucât sunt de la el sau ne conduc la el. Ea nu este numai o simplă știință oarecare, ci este superioară tuturor științelor pur umane, atingând supremul grad în ordinea științelor: este înțelepciune, având ca obiect propriu-zis prima și ultima cauză, pe Dumnezeu.»

Din Anton Durcovici, Lecții tomiste despre Dumnezeu (1936-1940), ediție îngrijită de Wilhelm Dancă, Editura Sapientia, Iași 2008, p. 60.

Mai jos puteți să urmăriți filmul „Un episcop martir – Anton Durcovici”:

 

Fericitul Anton Durcovici: teolog și păstor

Aniversăm astăzi, 17 mai, nașterea pentru viața acestui pământ a Fericitului Anton Durcovici, care a văzut lumina zilei în 1888, la Bad-Deutsch Altenburg, în Austria. Pentru a cunoaște mai bine viața lui teologală și pastorală, vă propun să citiți o comunicare pe care am prezentat-o la Roma, în anul 2012, la Accademia di Romania.

„Raportul dintre teologie și pastorală în viața și opera episcopului martir Anton Durcovici reprezintă o provocare pentru modul nostru de a înțelege aceste două categorii ecleziale.

Atinși mai mult sau mai puțin de un fel de pozitivism teologic și pastoral, suntem obișnuiți să considerăm a fi teolog pe specialistul care se ocupă doar de prezentarea în mod sistematic a Revelației, și doar acest specialist, iar ca păstor pe cel care nu se ocupă de teologia gândită, ci doar de teologia aplicată. Dacă așa ar sta lucrurile, Anton Durcovici nu ar putea fi numit nici teolog, nici păstor.

Suntem ispitiți să credem că așa ar sta lucrurile dacă ne uităm la scrierile sale care, într-adevăr, sunt foarte puține: câteva articole publicate în revistele arhidiecezei de București, un curs de religie pentru intelectualii laici, două scrisori circulare, și alte câteva scrieri ocazionale. Asta pe de o parte.

Pe de altă parte, martorii oculari care l-au cunoscut spun despre mons. Durcovici că era un om erudit și sfânt; citea și se ruga mult, era de găsit mereu fie în Seminar, unde locuia, fie în capelă sau în biserica catedrală unde rămânea mult timp pentru adorație, spovadă sau colocvii spirituale. Inspirate de spiritul mărturiilor de mai sus, au fost publicate recent câteva cărți și articole semnate de pr. Florian Mueller, Dănuț Doboș, pr. Anton Despinescu, pr. dr. Eduard Ferenț, care vorbesc despre Anton Durcovici în aceiași termeni, adică era un teolog învățat și un preot evlavios. De asemenea, pe aceeași linie de gândire se situează și cele câteva lucrări de licență sau de doctorat care i-au fost consacrate după căderea regimului comunist în România când s-au deschis arhivele publice și particulare. Contrastul dintre opera lui teologică și mărturiile despre zelul său pastoral mi-au dat de gândit. M-am întrebat: cum poți să reconstruiești profilul teologic al unui preot sau al unui episcop pornind doar de la câteva scrieri teologice? Eram nedumerit și puțin a lipsit să renunț la tema conferinței.

Și totuși, am decis să o tratez, urmând metoda istorico-fenomenologică. Mai întâi voi evoca selectiv câteva fapte care vorbesc de la sine despre gândirea lui teologică, în al doilea rând voi ilustra pe scurt bogata lui activitate pastorală, în al treilea rând voi prezenta câteva perle din doctrina lui teologică, iar în concluzie voi propune o interpretare a legăturii dintre teologie și pastorală la Anton Durcovici.

  1. Fapte teologale

1). După ce în 1906 a absolvit cursul major de Filozofie scolastică în sistemul Sfântului Toma de Aquino la Seminarul arhiepiscopiei romano-catolice de București cu succese deosebite[1], doi ani mai târziu, la 3 decembrie 1908, Anton Durcovici a obținut din partea Academiei ”Sf. Toma de Aquino” din Roma, diploma de doctor în filosofia tomistă, pentru că, s-a dovedit a fi un tânăr de frumoasă speranță, a rezolvat cu succes problemele puse de trei examinatori potrivit metodei scolastice, arătând că are talent speculativ și și-a însușit învățătura filosofică a sf. Toma[2]. După alți doi ani, în 22 iunie 1910, Anton Durcovici s-a încununat cu laurii titlului de doctor în teologie ai Colegiului ”De Propaganda Fide” din Roma, întrucât ”a fost găsit înzestrat cu probitatea vieții și a moravurilor, pietate creștină, erudiție și învățătură” și, la examenul public dat înaintea profesorilor s-a distins foarte mult[3]. În fine, un an mai târziu, la 3 iulie 1911, Anton Durcovici a obținut licența în Dreptul Canonic la Seminarul Pontifical Roman, unde comisia de profesori examinatori a constat că ”și-a luat asupra sa sarcina de a cultiva cu toată râvna sufletului său dreptul canonic” și ”a dat dovadă strălucită de progres la timp determinat”[4].

Perioada romană a formării filosofice, juridice și teologice a lui Anton Durcovici este sintetizată de card. Gatti într-o scrisoare din 7 august 1911 trimisă arhiepiscopului Netzhammer, care a spus, printre altele: ”În cei cinci ani cât a stat în acest Colegiu, a fost exemplar atât ca pietate, cât și integritate morală; a urmat cu succes deplin studiile bisericești”[5].

2). În vara anului 1916, România a intrat în război contra imperiului austro-ungaric. În baza motivului că ar fi inamici ai românilor, mai mulți preoți și seminariști de origine austriacă, germană și maghiară au fost deportați într-o colonie din Muntenia (Frățilești, județul Ialomița, sau Domnești)[6], mai întâi, apoi prin mai multe localități din Moldova. Fiind de origine austriacă, preotul Anton Durcovici a fost și el deportat; a avut un fel de domiciliu obligatoriu la mănăstirea surorilor catolice Notre Dame de Sion[7], unde a rămas 27 noiembrie 1916 și 24 decembrie 1917. Despre această perioadă din viață lui a vorbit ceva mai târziu, în timpul cursurilor de religie pentru intelectuali (lecția din 23 noiembrie 1937): ”și acum îmi aduc aminte, parcă ar fi fost azi, când acum 20 de ani, în Moldova, în timpul războiului, am găsit Suma Teologică și am reînceput lectura ei”[8]. Anton Durcovici încă nu împlinise vârsta de 30 de ani când a începea să citească integral Suma teologică a sf. Toma pentru a doua oară.

3). În toamna anului 1936, în ziua de 3 noiembrie, Anton Durcovici a început la catedrala ”Sf. Iosif” din București un Curs de religie pentru intelectuali, pe care l-a ținut cu regularitate patru ani de zile, două ore pe săptămână, în fața unui public numeros și calificat. Potrivit însemnărilor sale, ultima lecție[9] a fost ținută în 4 iunie 1940. Este vorba de traducerea și comentarea primelor douăzeci și șase de quaestiones din Summa Theologiae. Inițiativa a venit din partea laicilor, care au văzut în această acțiune teologico-pastorală ”primul pas spre o adevărată gândire românească sau chiar primele baze ale neotomismului românesc”[10].

În lecția inaugurală, Anton Durcovici a ținut să precizeze: ”Într-adevăr, câmpul vast al științelor teologice nu a fost în alte vremuri, și nu ar trebui să fie nici astăzi, un domeniu parcă rezervat clerului și închis pentru ceilalți intelectuali. Din contră, sublimele adevăruri ale credinței creștine și temeiurile lor mai profunde, precum și armonia lor între ele și cu adevărurile rațiunii umane, sunt și astăzi puternice focare de lumină, menite să fie văzute și cunoscute de cât mai mulți; mai ales se cuvine să fie cercetate serios de oricine vrea să aibă și să-și formeze o puternică convingere religioasă. Dacă nu a fost mereu așa, este de vină în mare parte acel laicism, care, făcând separația dintre știință și credință, a pierdut pe aceasta și sapă din temelie știința însăși. Călăuză în acest curs ne va fi marele sfânt și geniu creștin Toma de Aquino, care în opera sa nepieritoare Summa Theologiae a știut să expună atât de clar și pe principii sigure dogmele creștine, dând credinței siguranța neclintită ce i se cuvine și mijlocind cititorului atent acea bucurie neajunsă, care este proprie strălucirii adevărului veșnic. Sfântul Toma a trăit și a muncit pentru cultul adevărului, în cel mai înalt sens al cuvântului, însă el a știut că adevărul esențial este însuși Dumnezeu. Oricine deschide opera lui însuflețit de iubirea sinceră de adevăr își va simți setea potolită pe deplin”[11].

În lumina faptelor teologale prezentate mai sus, se poate afirma că teologia lui Durcovici era de inspirație tomistă, adică scolastică în ce privește metoda, bazată pe Sf. Scriptură, pe Sfinții Părinți și învățătura magisteriului, cât privește conținutul și încadrată în orizontul dialogului dintre credință și rațiune.

  1. Fapte pastorale

În primii ani de preoție, Anton Durcovici a îndeplinit câteva misiuni pastorale de mici proporții, evident, potrivite cu experiența lui sacerdotală. Dar mai târziu a fost solicitat mult mai mult, astfel încât, în 1934, era ”de zece ani rector al seminarului, de unsprezece ani canonic teolog, al doilea judecător prosinodal, examinator pentru cler, cenzor al cărților ecleziastice, asesor în consiliul școlar arhidiecezan, profesor de teologie morală, drept canonic, teodicee și etică, președinte al Congregației Mariane a Tinerilor și Bărbaților, președinte al asociației mamelor creștine și a terțiarelor franciscane, secțiunea Sfântul Iosif, asesor și redactor în comitetul pentru ziarul catolic arhidiecezan Farul nou”. Acest raport al activităților lui pastorale a fost făcut de mons. Alexandru Cisar, arhiepiscopul catolic de București, care îi cerea Sf. Scaun să-i acorde lui Durcovici titlul de monsenior. Tot el, a mai spus că era un ”preot foarte bun, pios, doct, prudent, de o moralitate și o conduită mereu exemplară, predicator versat, profesor experimentat, muncește foarte bine în Acțiunea Catolică, cu conferințe și pentru presa noastră, dar mai ales ca pedagog în seminarul construit de Sfântul Părinte Pius al XI-lea”[12]. Nu voi prezenta toate aceste activități pastorale, ci doar câteva.

1). Ca formator în Seminar, Anton Durcovici a intrat deja în 1911, când a fost numit prefect de disciplină (1911-1924), iar din 1924, a primit misiunea de rector al Seminarului ”Sf. Duh” din București (1924-1947) și, în sfârșit, ceva mai târziu, și funcția de rector al Academiei Teologice din București (1929-1947)[13], care era frecventată de seminariștii mari. În calitate de formator al viitorilor preoți, Anton Durcovici a încercat să adapteze formarea intelectuală, umană și spirituală a seminariștilor bucureșteni potrivit spiritului din regulamentul de formare a seminariștilor din Colegiul Urban de la Roma, unde a fost format el între 1906-1910 și a îndeplinit funcția de prefect pentru un an, 1910/1911. În plan material, a insistat și a obținut de la mons. Alexandru Cisar ca Seminarul de la București să aibă o casă de vacanță în munții Carpați, la Timișul de Sus, așa cum avea și Colegiul Urban o casă de recreere la Castel Gandolfo, lângă Roma. Referitor la corpul profesoral, trebuie spus că a cerut de la profesori să promoveze spiritul catolic și ecleziastic în predarea lecțiilor. În general, cu privire la organizarea și conducerea Seminarului, atitudinea rectorului Durcovici a fost marcată de exigență și de dăruire totală. Pentru el, preotul adevărat este un om învățat, plin de caracter și viață spirituală. Iată ce le spunea seminariștilor la sfârșitul anului academic 1933/1934: ”Numai prin zel și muncă veți birui lumea și, biruindu-vă pe voi în seminar, veți învinge lumea și o veți cuceri pentru Domnul”[14]. Seminariștii au remarcat că, Anton Durcovici, ca profesor era foarte bine pregătit și niciodată ”n-a susținut părerea proprie, ci întotdeauna se baza pe cuvântul Sfintei Scripturi și pe învățătura Bisericii”[15].

La cererea profesorilor de la Academia Teologică, Anton Durcovici a înființat revista spiritual-științifică Farul nou, ”prin care a voit să transmită academicienilor și studenților României, aflați în fața pericolului mentalității timpului, o orientare tomistico-filosofică și o aprofundare creștină a credinței”[16]. Această revistă de formare creștină catolică a credincioșilor laici a găzduit mai multe articole semnate de Anton Durcovici; revista a apărut cu regularitate timp de zece ani (1934-1944).

În fine, ca rector și profesor, Anton Durcovici a fost văzut de unii dintre seminariștii săi ca un om sever și dur, dar, în fapt, principiul său era: ”eu ofer, dar cer în consecință și rezultat corespunzător”[17].

2). Începând cu anul 1935, fiind foarte mulțumit de activitatea lui pastorală și convins de abilitățile lui teologice, juridice și spirituale, arhiepiscopul Alexandru Cisar l-a numit pe Anton Durcovici vicarul lui general. În această calitate, printre cazurile mai spectaculoase pe care le-a rezolvat, se remarcă problema Statutus-ul catolicilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș în 1940, apoi chestiunea Legii cultelor din 1940 cu privire la Congregațiile și Ordinele religioase din România, dar și problema regulamentului pe care guvernul Antonescu dorea să-l introducă în Seminariile catolice din România. În aceeași ordine de idei, remarc faptul că mons. Anton Durcovici s-a implicat în timpul celui de-al doilea război mondail în rezolvarea problemei populației evreiești din Ardeal și Banat. În acele împrejurări dramatice, a intervenit pe lângă Ministerul Educației Naționale, cerând ca evreii membri ai Bisericii Catolice, indiferent de data botezului, să fie exceptați de la această regulă[18]. În fine, și în calitate de vicar general, preocuparea principală a lui Anton Durcovici a fost Seminarul și Academia Teologică. În acest sens, fiind sprijinit de mons. Cisar, a căutat să aducă la București candidați din Moldova în vederea îmbunătățirii asistenței pastorale a credincioșilor din arhidieceză. Excelentele lui calități de vicar general au fost remarcate și de nunțiul Andrei Cassulo care la 1 decembrie 1941 l-a felicitat pe mons. Anton Durcovici pentru modul în care a rezolvat problema Statutus-ului Catolic în Transilvania[19].

3). Ca episcop de Iași (1947-1951), activitatea pastorală a mons. Durcovici a fost scurtă, dar intensă și dinamică. A fost numit episcop de Iași la 30 octombrie 1947. Din cauza vitregiei vremurilor, nu a putut să fie consacrat decât în 5 aprilie 1948, la București, și instalat ca episcop de Iași, în 14 aprilie 1948. Până la arestarea lui din 26 iunie 1949, mons. Durcovici a vizitat numeroase comunități catolice din Moldova și Oltenia, îndemnându-i pe preoți și credincioși să țină cu tărie adevărurile dogmatice și morale ale catehismului catolic și să observe în mod conștiincios îndatoririle creștinești[20]. Anton Durcovici era convins că, din punct de vedere moral, ”comunismul prezintă un pericol pentru credința catolică la noi în țară și căuta să-i ferească pe credincioși de acest pericol prin a-i împiedica să-și însușească această ideologie materialistă”[21]. Desigur, activitatea pastorală a episcopului Durcovici nu s-a rezumat doar la vizitele canonice și conferirea mirului în diferite parohii din Moldova și Oltenia, însă ele rămân ca un fel de emblemă, manifestare vizibilă a convingerilor lui catolice și social-politice. Pentru că ele nu se potriveau cu programul guvernului bolșevico-comunist instalat la București în 1946 și pentru că nu a voit să și le schimbe, Anton Durcovici a fost arestat, chestionat, întemnițat, fără să fie judecat. A murit la 10 decembrie 1951, în condiții dure de viață: foame, frig și frică – condiții pe care le-am cunoscut și noi, deși numai în parte. Anul acesta se împlinesc 60 de ani la moartea lui de martir.

  1. Bijuterii teologice

1). Perle pastorale

  1. ”Rostul sfintei Euharistii este ca Isus și opera lui să nu fie date uitării [22]”.
  2. ”Rolul esențial al preotului catolic este de a aduce cât mai des (această) jertfa dumnezeiască pentru păcatele sale și ale fraților săi”[23].
  3. ”Cel ce se roagă, cu siguranță se mântuiește, iar cel ce nu se roagă, cu siguranță se osândește”[24].
  4. ”Rugăciunea este absolut necesară pentru a ne exprima sentimentele noastre de dragoste și de recunoștință față de Creatorul nostru”[25].
  5. ”Să nu fii niciodată singur!”[26].
  6. ”Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul! (Ps 143, 15)”[27].
  7. ”Bunătatea este cuceritoare” [28].

2). Perle teologice

  1. Un diamant prețios cât un bob de nucă despre adevărurile cele mai înalte este mai prețios și mai de dorit decât un munte de nisip despre lucrurile cele mai mici[29].
  2. Dacă atâtea și atâtea lucruri trecătoare și efemere sunt în stare să ne preocupe deseori timp îndelungat prin farmecul lor, cu atât mai mult Dumnezeu – adevărul, binele și frumosul esențial – trebuie să fie obiectul gândirii și al meditației noastre[30].
  3. O morală fără dogme etern valabile nu poate forma o conștiință creștină[31].
  4. Deviza țării Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) trebuie luată și în sens afirmativ Omnia cum Deo (Toate cu Dumnezeu)[32].
  5. Teologia se folosește de rațiune pentru a argumenta, însă argumentele propriu-zise și le ia din Cuvântul lui Dumnezeu[33].
  6. Teologia tomistă este mereu bine întemeiată și conformă cu principiile credinței și ale rațiunii[34].
  7. Dumnezeu singur ”este”. Noi și toate făpturile, tot universul parcă nu suntem în fața lui. Umilință! Adorație![35].

Concluzie

Într-o convorbire recentă cu mons. Victor Blasutti, am aflat că, pe când mons. Anton Durcovici era vicar general a trimis doi preoți proaspăt întorși de la studii în străinătate la câte o mănăstire de maici pentru a-și recăpăta gustul rugăciunii și, în general, simțul vieții spirituale. Acest gest este emblematic și vorbește de la sine. Astfel, având o viziune unitară despre teologie, Anton Durcovici era convins că teologul este, în același timp, un specialist în domeniul teologiei, un om de rugăciune și un om de acțiune pastorală, sau invers, activitatea pastorală nu rodește dacă nu este susținută de o autentică viață spirituală și de o sănătoasă doctrina teologică.

Cu alte cuvinte, orice fel de cercetare și știință teologică are nevoie de un orizont pastoral, deoarece teologul de profesie trebuie să dea mărturie despre adevăr rămânând integrat organic într-o comunitate care cultivă legătura vie cu Dumnezeu. Pe cale de consecință, orice experiență eclezială are o dimensiune teologică, după cum tot ceea ce se aprofundează într-o Academie sau Facultate de teologie este sau ar trebui să fie cunoscut și receptat de întreaga realitate eclezială. Dacă lucrurile nu erau așa în vremea lui Durcovici, ori nu sunt așa nici în zilele noastre, asta înseamnă că între cercetarea teologică și acțiunea pastorală nu există un dialog suficient.

Hans Urs von Balthasar a arătat într-o cunoscut eseu consacrat raportului dintre teologie și sfințenie, pe care l-a reluat de mai multe ori în alte lucrări[36], că, în mod deosebit, în primul mileniu, sfinții cei mari erau și mari învățători, și mari păstori, pastores et doctores, iar istoria Bisericii i-a înregistrat ca personalități integrale prin imaginea unică a sfințeniei. În cazul acestor sfinți, legătura strânsă dinte teologie și pastorală se vede și prin faptul că marile lor acțiuni pastorale, care în timp s-au dovedit a fi calibrate, profetice, hotărâte și deschizătoare de drumuri, au izvorât din profunzimea propriilor lor meditații și viziuni teologice. În mileniul al doilea nu a mai fost la fel, în special între sfârșitul scolasticii medievale și epoca modernă, marii teologi au acoperit arii de specializare și problematici pe care viața eclezială nu a reușit să le mai găzduiască. S-a asistat la o ruptură între viață și gândire, între teologie și pastorală.

Un răspuns indirect la această constatare a lui von Balthasar a fost dat de toți martirii din secolul XX din Europa Centrală și de Est. Precizez că ideile lui Balthasar despre ruptura dintre teologie și sfințenie, dintre teologie și pastorală erau formulate pentru prima dată în 1948. În seria lungă de martori ai caracterului unitar pe care îl comportă teologia se înscrie și Anton Durcovici. Chiar dacă în cazul episcopului nostru martir accentul cade mai mult pe activitatea pastorală decât pe reflecția teologică scrisă sau publicată, această ultimă dimensiune este inclusă în sau explică zelul lui pastoral și, prin urmare, ar trebui decriptată. În fine, moartea lui ca martir al Bisericii Catolice, in odium fidei confirmă încă o dată caracterul dramatic al libertății umane și că doar iubirea răstignită este credibilă.

Această comunicare a apărut pentru prima dată în limba italiană: „Antonio Durcovici, teologo e pastore”, in Aurel Percă (ed.), Il Vescovo Antonio Durcovici (1888-1951). A 60 anni dal martirio, Atti del simposio organizzato a Roma, 12 dicembre 2011, Editrice Sapientia, Iași 2012, 53-70.

 

 

[1] Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici. O viață închinată lui Dumnezeu și Bisericii, Editura Sapientia, Iași 2002, cap. V: Documente, p. 165.

[2] Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, cap. V, p. 166.

[3] Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, cap. V, p. 168.

[4] Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, cap. V, pp. 170-171.

[5] Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, cap. V, p. 172.

[6] Cf. Raymund NETZHAMMER, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, vol. I, Editura Academiei Române, București 2005, pp. 652-653. Arhiepiscopul Netzhammer a considerat că preotul Anton Durcovici, care a celebrat sfânta liturghie la Giurgiu în duminica în care a izbucnit războiul românesc contra austriecilor și ungurilor, adică în 15 august 1916, a căzut victima ”abuzului și a excesului de zel greșit înțeles”.

[7] Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, pp. 39-49.

[8] Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu (1936-1940), ediție îngrijită de Wilhelm Dancă, Editura Sapientia, Iași 2008, p. 206.

[9] Cf. Wilhelm DANCĂ, ”Anton Durcovici, un al doilea sfânt Toma de Aquino?”, în: Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu (1936-1940), p. 31.

[10] ”Editorial”, în: Farul nou, nr. 42 din 29 noiembrie 1936, p. 6.

[11] Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu (1936-1940), p. 41.

[12] Alexandru CISAR, ”Caracterizare”, în: Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, p. 180.

[13] Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, pp. 81-93.

[14] Anton DURCOVICI, ”Discurs”, în: Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, Dosar Situații școlare (1930-1934), nepaginat.

[15] Florian MUELLER, Viața episcopului de Iași dr. Anton Durcovici, martir (1992), traducere de Ioan Simon și Martin Jaeger, Editura Presa Bună, Iași 1993, p. 21.

[16] Florian MUELLER, Viața episcopului de Iași dr. Anton Durcovici, martir, p. 25.

[17] Florian MUELLER, Viața episcopului de Iași dr. Anton Durcovici, martir, p. 53.

[18] Cf. Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, Dosar 285/1941-1945, nepaginat.

[19] Cf. Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, p. 104.

[20] Cf. Anton DURCOVICI, Nu sunt de acord. Declarații din arestul Securității București (1950), ediție îngrijită de pr. dr. Wilhelm Dancă, Editura Sapientia, Iași 2011, pp. 69-89.

[21] Anton DURCOVICI, Nu sunt de acord, p. 91.

[22] Anton DURCOVICI, ”Circulara despre Isus în sfânta Euharistie”, din 28 decembrie 1948, în: Dănuț DOBOȘ / Anton DESPINESCU, Episcopul Anton Durcovici, p. 207.

[23] Anton DURCOVICI, Nu sunt de acord, p. 87.

[24] Anton DURCOVICI, Nu sunt de acord, p. 75.

[25] Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 172.

[26] Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 192.

[27] Anton DURCOVICI, ”Scrisoare pastorală”, p. 213.

[28] Anton DURCOVICI, ”Darul cel mare al lui Dumnezeu”, în: Farul nou, 8/1 aprilie 1934.

[29] Cf. Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 45.

[30] Cf. Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 99.

[31] Cf. Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 53.

[32] Cf. Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 60.

[33] Cf. Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 65.

[34] Cf. Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 190.

[35] Cf. Anton DURCOVICI, Lecții tomiste despre Dumnezeu, p. 109.

[36] Cf. Hans Urs von BALTHASAR, Exploration in Theology, vol. 1: The Word Made Flesh, Ignatius Press, San Francisco 1989, pp. 181-186.

Păstorul cel bun și imperialismul religios

Pentru a aprofunda sau a vă familiariza cu tematica predicii din Duminica Bunului Păstor, rostită astăzi (7 mai 2017) în catedrala sf. Iosif din București, vă invit să citiți câteva fragmente din „Omilia” rostită de Card. Angelo Amato cu ocazia beatificării episcopului martir Anton Durcovici (Iași, 17 mai 2014) pe care l-a caracterizat drept un „păstor bun și luminos”. Într-adevăr, a fost o imagine (de la verbul latin imitor, imitari, a imita) a lui Isus Bunul Păstor, fiindcă și-a dat viața ca noi să avem viață din belșug.

«(1). (…) În timpul barbariei inumane în care s-a cufundat Europa în secolul trecut, Biserica a fost ținta unor violente persecuții de-a lungul întregului continent, în nord ca și în sud, în orient ca și în occident. Cele mai sângeroase au fost regimurile totalitare cu ideologiile lor bazate pe ură, oprimare și moarte. Europa a devenit un spațiu infernal pentru milioane de persoane care și-au pierdut rudele, bunurile, propria demnitate și, de multe ori, chir și propria viață. Și Biserica Catolică din România a fost persecutată. Fiii săi s-au opus forței brute a tiraniei doar cu armele nevinovăției și statorniciei lor în credință. Ei au suportat tot felul de chinuri învingând monstrul răului prin iertare și răspunzând la ură cu iubire. Aceasta este și strălucitoarea aureolă a Fericitului nostru care se adaugă celorlalți episcopi, preoți și laici români pe care Biserica i-a ridicat la cinstea altarelor. Monseniorul Anton Durcovici, episcop de Iași, a urcat asemenea lui Isus Calvarul pentru a fi răstignit și pentru a fi primit de către Cel Înviat în bucuria veșnică a Ierusalimului ceresc. Plin de admirație față de acest excepțional episcop, papa Francisc îl numește în scrisoarea sa apostolică „păstor plin de zel, apostol al adorației euharistice și mărturisitor eroic al comuniunii cu Scaunul lui Petru”.

(2). (…) Fericitul nostru nu avea dușmani, nu era implicat în politică, considerându-i pe toți drept frați. Și cuvântul său era în mod esențial evanghelic. Martorii afirmă că el trăia și vorbea in persona Christi (în persoana însăși a lui Cristos). De asemenea, își aducea foarte bine aminte de cuvântul lui Isus: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi” (In 15,20). (…) Tocmai de aceea, când a venit clipa încercării s-a dovedit a fi puternic și curajos. Istovit după mai mult de doi ani de interogatorii și torturi, condamnat fără a fi judecat la închisoare la Sighet, episcopul și-a păstrat spiritul senin și răbdător. Era susținut de cuvintele sfântului apostol Paul care au fost citite la Liturghia de astăzi: „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,35.37). În ciuda chinurilor și a umilirilor, el se ruga și cerea rugăciuni pentru statornicia sa. Unica sa vină era aceea de a fi catolic și în comuniune cu papa. Nereușind să mai mănânce, își dăruia mâncarea celorlalți colegi de celulă. Așa cum ne relatează părintele iezuit Otto Farrenkopf, și el prizonier la Sighet, episcopul Durcovici era pe deplin conștient că a fost aruncat în cunoscuta celulă a morții pentru a-și sfârși acolo singur viața.

(3). Odată cu dispariția sa dinaintea privirii oamenilor, eroicul nostru episcop a intrat în lumina veșnică a corurilor de îngeri și sfinți, lăsând o amintire de neșters în sufletul Bisericii Catolice din România, care îl cinstește ca pe un păstor bun și luminos. (…). Biserica, asemenea unei mame bune și milostive, nu a permis ca praful uitării să se aștearnă pe amintirea episcopului nostru și îl înalță astăzi la cinstea altarelor pentru a-l face să strălucească drept sare a pământului și lumină a lumii. Plini de bucurie, putem și noi repeta cuvintele Apocalipsului: „Acum au venit mântuirea și puterea, împărăția Dumnezeului nostru și puterea Unsului său, pentru că a fost aruncat afară acuzatorul fraților noștri” (Ap 12,10).

(4.) Povățuiți de Mântuitorul Isus, care ne învață să ne iubim dușmanii și să ne rugăm pentru cei care ne persecută, atitudinea noastră astăzi nu este cea a răzbunării, ci aceea a iertării. Ne-o cere însuși Fericitul nostru martir, care la 14 aprilie 1948, cu ocazia începutului slujirii sale episcopale la Iași, spunea: „Ascultați deci, iubiții mei fii sufletești, cu inima primitoare cuvintele și sprijiniți-mi străduințele mele slabe cu rugăciunile voastre din toate zilele: iar voi, Preacucernicilor frați preoți, dați-mi fără preget colaborarea voastră; astfel încât în ziua marii judecăți să putem da seamă, cu toții fără frică, înaintea Mielului dumnezeiesc (…) Doamne Isuse Cristoase, pe tine te aleg astăzi drept scut neînvins al turmei încredințate păstoririi mele. Păzește-ne, Doamne; călăuzește-ne spre fericirea ta, ca sa se împlinească pentru noi cuvântul dumnezeiesc! „Fericit poporul, al cărui Dumnezeu este Domnul” (Ps 143,15).»

Din Omilia cardinalului Angelo Amato, SDB, de la Sfânta Liturghie și beatificarea lui Anton Durcovici, episcop, martir (1888-1951), Iași, 17 mai 2014.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 7 mai 2017