Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Cum să devenim „Sfântul Ioan Botezătorul” Azi?

Sfântul Ioan Botezătorul și Maica Domnului sunt sfinții cei mai cunoscuți ai Bisericii creștine nedespărțite. Maica Domnului întruchipează idealul feminin de sfințenie. Sfântul Ioan Botezătorul arată culmea sfințeniei pentru bărbați. Aceasta este părerea lui Paul Evdokimov în minunata lui carte: Femeia și mântuirea lumii. Cartea a fost tradusă în limba română în 2015 și publicată de editura Sophia. Volumul îl ajută pe cititor să înțeleagă cum poate fi germinat charismatic și plămădit în fiecare om „eternul feciorelnic”.

Totuși, din carte mi-a atras atenția o altă chestiune. Și anume afirmația autorului că, astăzi, cultul liturgic adus Sfântului Ioan Botezătorul a scăzut. Se pare că alți sfinți i-au luat locul, de exemplu sf. Iosif din tradiția creștinismului catolic. Sau sfântul Anton de Padova, cu mai multă priză la popor, tinde să obtureze fervoarea în a-l cinsti și imita pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Într-adevăr, din primele veacuri ale creștinismului și până în secolul al XIX-lea, în multe icoane, mozaicuri sau statui Isus a fost reprezentat de cele mai multe ori cu Maica Domnului, deoparte, iar de cealaltă parte, Sfântul Ioan Botezătorul. Datorită relației lor speciale cu Christos, Maria mai este numită Deipara sau Deisis, Născătoare de Dumnezeu, iar Sfântul Ioan Botezătorul, Înainte Mergătorul lui Isus.

Evanghelia din duminica a III-a a Adventului a fost o invitație la reevaluarea exemplului de relație cu Isus Christos pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul. Pentru faptul de a fi fost un autentic „prieten al mirelui” (In 3, 2), care este Christos, a meritat din partea lui Isus aceste cuvinte de apreciere: Ioan Botezătorul este „cel mai mare dintre cei născuți din femeie” (Lc 7, 28).

Coincidența cu Duminica Bucuriei,cum mai este numită Duminica III-a din Advent, nu este întâmplătoare. Bucuria izvorăște din iubire. Bucuria se manifestă atunci când cel care iubește se află în prezența binelui dorit sau, în absența lui, pentru că binele dorit se află în celălalt. Putem institui relații pătrunse de bucurie cu cei din jurul nostru. Câteodată binele dorit este prezent, și atunci iubirea se numește bucurie, altădată binele lipsește, și atunci iubirea se transformă în milostivire. Mai multe detalii despre modul în care putem deveni astăzi un alt Sfânt Ioan Botezătorul găsiți în predica postată mai jos.

  • 16 decembrie 2018
Advent și Post ca experiență a pustiului

În Advent Biserica Catolică ne invită să facem post. Practica postului nu a fost abolită de Conciliul Vatican II, așa cum cred sau speră unii neinformați teologic. A rămas în vigoare și a fost propusă din nou de Catehismul Bisericii Catolicii.

Pentru a desemna cumpătarea în mâncare, vorbe, comportament, îmbrăcăminte sau în dorințele inimii sunt folosiți diferiți termeni. Dar sensul este același, fie că se vorbește de abstinență, asceză, pocăință, practici și liturgii penitențiale, pelerinaje în semn de pocăință, privațiuni de bună voie etc.

Postul reconfirmat de Biserica Catolică și-a lărgit aria de aplicabilitate. Nu se referă doar la cumpătarea în mâncare și băutură. S-a extins la alte „lucruri” pe care le consumăm, poate, în exces. De exemplu, fumatul, băutul, privitul la televizor, joaca sau pierderea timpului pe internet, folosirea tabletei, vorbitul la telefon etc.

Să reținem un aspect important în practicarea postului. Accentul trebuie pus pe finalitatea acestei practici, nu pe aspectul „material” al renunțării. Să încercăm să ne distanțăm de acele detalii existențiale care fac să pierdem din vedere esențialul. Pentru creștini esențialul vieții este comuniunea cu aproapele și cu Dumnezeu Unul și Întreit.

În a doua duminică de Advent am fost invitați să mergem în pustiu. Exemplul sfântului Ioan Botezătorul a fost pus în centrul Evangheliei. Trebuie să-l urmăm! Cum? Să mergem în pustiu și să facem experiența coborârii Cuvântului asupra noastră. Da, asta s-a întâmplat cu Ioan Botezătorul. În pustiu Cuvântul Domnului a coborât asupra lui. După această „coborâre” a început să predice spunând: pregătiți calea Domnului! (cf. Lc 3, 1-6).

Sunt destule motive pentru a face experiența spirituală a pustiului în acest Advent 2018. Trăim într-o cultură care caută să-l înlocuiască pe Dumnezeul adevărat cu alți zei sau idoli. Aceștia sunt diferiți. Idolii comuni din zilele noastre se numesc dezinteres practic față de Dumnezeu în week-end, distracție cu orice preț, plăcere fără limită, politică fără morală, știință fără etică, muncă ca sursă de îmbogățire etc.

De asemenea, poate am alunecat cu știința sau fără știința noastră într-un creștinism fără religie, fără spiritualitate, fără Christos. Pustiul ne va ajuta să ne întoarcem la Dumnezeul revelat în Pruncul din ieslea Betleem-ului, dar nu fără încercări și renunțări. Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 9 decembrie 2018
Advent timp de vindecare a mediocrității

În Advent creștinii se pregătesc pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Este un timp de pregătire spirituală care durează patru săptămâni. Pregătirea stă sub semnul rugăciunii, privegherii și al cumpătării. În termeni existențiali pregătirea înseamnă resetarea criteriului de valori, adică recentrarea vieții creștine pe Christos. Într-un sens mai larg pregătirea de Advent înseamnă salvarea de mediocritate, abrutizare și superficialitate.

Simbolistica liturgiei de Advent este importantă. Mă opresc mai întâi la cifra patru. Aceasta este indicată de cele patru lumânări ce se aprind pe rând în coroana de Advent. Pătratul suprapus peste cercul coroanei și unit cu acesta este simbolul lui Isus Christos. Pătratul simbolizează timpul, cercul semnifică eternitatea. Tradiția creștină a preluat din concepția greacă necreștină aceste semnificații. Astfel, în Isus Christos, la Crăciun, vom celebra unirea timpului cu eternitatea, a umanității cu divinitatea. Ce miracol! Ce taină extraordinară! Cum trebuie să ne comportăm când suntem puși în fața unui mister sau a unei taine atât de mari?

Evanghelia (Lc 21) din această primă duminică de Advent sugerează câteva atitudini. Mai întâi să nu lăsăm ca inimile noastre să se îngreuneze din cauza necumpătării, a beției și a grijilor vieții. Apoi să avem ochii deschiși și să ne rugăm. Așadar, în Advent, trebuie să fim mai cumpătați (în mâncare, în băutură, în vorbire etc.). Să medităm, adică să fim atenți la cele se întâmplă în viața noastră. Să ne rugăm mai mult și să tratăm cu „o sfântă indiferență” grijile vieții. Cumpătarea este recomandată și de medici, de nutriționiști și de psihologi, nu doar de preoți. Nu e cazul să mai insistăm cu motivații de ordin religios. Bețiile sunt foarte periculoase pentru sănătatea omului. Oamenii care au trecut prin „beție” recunosc și descriu uneori cu haz neplăcerile pe care le-au suportat. Oricum nu le recomandă. Le consideră dezumanizante. Evident că, în acest caz, vindecarea de „harul” beției depinde mult și de voința omului, nu doar de voința lui Dumnezeu și a celor din jur.

Mai complicată este situația cu grijile vieții. Acestea sunt uneori atât de constrângătoare încât reduc viața omului la dimensiunea materială. Ca să scape din această prinsoare, omul caută diferite forme egoiste de evadare. Dar, urmând calea individualismului, omul alunecă în depresie, plictiseală, superficialitate. În Advent învățăm să facem din Christos unicul criteriu al valorilor noastre. Pentru discipolii lui Isus, Advent-ul este un timp sfânt de resetare a vieții. Da, Adventul este timp de vindecare a mediocrității. Evident că scopul final este pregătirea pentru celebrarea în bucurie a Nașterii Domnului. Dar la Crăciune trebuie să ajungem cu suflete de copil, adică eliberate de egoism.

Mai jos puteți să ascultați predica din prima duminică de Advent 2018.

Advent binecuvântat!

  • 2 decembrie 2018
Maria Top Model de pregătire pentru Crăciun

Dragi prieteni,

În Advent am avut trei modele de pregătire pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului: în prima duminică a fost profetul Isaia, în a doua și în a treia duminică a fost sfântul Ioan Botezătorul, iar acum, în ultima duminică, este sfânta Fecioară Maria, adevărat Top Model spiritual de pregătire pentru Crăciun.

Înainte de a asculta predica din această ultimă duminică de Advent 2017, vă invit să citiți un interviu acordat revistei Actualitatea Creștină 13/2017 în care vorbesc despre bucuria și iubirea ca esență a sărbătorii Crăciunului.

<<Bucuria, îndemn la profunzime

Moderator: Claudia Stan: <Crăciunul, timp predilect de exersare a bucuriei lăuntrice: oare știm să ne mai bucurăm? Mărturisesc că mă frapează, an după an, un banner care străjuiește intrarea în Biserica Italiană, aflată pe una din arterele ultracentrale ale Bucureștiului: „Christos se naște, veniți să-l adorăm”. E un îndemn tăcut, discret, de întoarcere la esență, care (se pare că avem nevoie să ni se reamintească asta!) e nașterea Pruncului în ieslea din Betleem, un îndemn care irumpe în mijlocul agitației acestei lumi nebune care aleargă după lucruri neesențiale, superficiale. Pentru omul modern, conceptul de adorație e fie necunoscut, fie desuet, pentru că vine în contradiție cu nevoia noastră de a face, de a controla, de a nu sta locului. De aceea, pentru început, vă propun să vorbim despre adorație: cum și de ce?

Pr. Wilhelm Dancă (W.D.): Contextul cultural în care se celebrează Crăciunul azi, un context postmodern, postcultural, postindustrial, e unul în care sărbătoarea e văduvită de componenta ei comunitară: societatea e mai fragmentată, oamenii au tendința de a se retrage în cercurile lor. E drept, Crăciunul e o sărbătoare a familiei, dar abordarea ei actuală atenuează mult conținutul ei supranatural, în favoarea distracției, a evadării dintr-un prezent considerat tot mai oprimant. Consecința acestei abordări este că, la biserică, omul ajunge să asiste la o celebrare din care nu înțelege esența, pentru că nu a parcurs etapele intermediare necesare acestei înțelegeri. Un alt aspect al realității actuale este acela că s-a pierdut alternanța dintre timpul de sărbătoare și timpul de peste an, dintre timpul sacru și cel profan: ajungem astfel să vorbim despre timp liber și timp de lucru, iar Crăciunul (ca și Paștele și celalalte sărbători) e redus la statutul de timp liber, în care trebuie să ieșim în oraș, să participăm la zgomotul și tumultul lui. În contextul acesta, despre care vorbeam și la început, invitația banner-ului de la Italiană e, într-un fel, ceea ce a fost steaua care i-a călăuzit pe magi la Cristos: o călăuză spre esență. Pentru omul educat religios, adorația este uimirea sufletului înaintea misterului dumnezeirii, o tresărire la contactul cu acest mister. În zilele noastre, care consideră adorația, statul cu Dumnezeu, un timp pierdut, este dificil să propunem acest act de uimire fără a se produce, mai înainte de toate, o mutație radicală a omului, înspre înțelegerea adorației ca stare de spirit, nu ca îndeletnicire.

 Magii călăuziți de stea sunt „cuprinși de bucurie mare” (Mt 2,10), iar îngerul le spune păstorilor: „Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10). Ce este bucuria despre ne vorbește evanghelia? Este ea diferită de bucuria lumii?

W.D.: Bucuria e ca o respirație care ne umple plămânii la sfârșitul unei lucrări bune, o mulțumire pentru existența unui moment în care privești un peisaj, un tablou frumos și sufletul tău tresare înaintea frumuseții. Bucuria este starea afectivă a unui om care posedă în mod conștient un bine. În sens larg bucuria înseamnă plăcere. În sens spiritual înseamnă delectarea provocată de bunurile spirituale. Omul se bucură pentru că este o ființă cu dorințe. Bucuria spirituală nu e neapărat opuse celei materiale, corporale, ba chiar s-ar cuveni ca acestea două să fie complementare și ca bucuria exterioară să se deschidă către cea interioară. Bucuria spirituală e și rod al credinței că Dumnezeu este Creatorul nostru, ne este aproape, ne ocrotește, e prezent în viața noastră ca cel mai mare Bine.

Un verset anume din literatura paulină pare a fi destinat cu precădere prilejurilor în care confundăm îmbuibarea cu sărbătoarea, iar Crăciunul e unul dintre aceste prilejuri (ca și Paștele): „Împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace, și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Întâi de toate, ce și unde este împărăția lui Dumnezeu? Apoi, acestea trei (dreptatea, pace și bucuria) cu ce sunt diferite de cele mundane, dacă sunt „în Duhul Sfânt”?

W.D.: Ordinea Duhului Sfânt ne face părtași unei bucurii agapice vindecate de egoism. Îmi amintesc o pildă din Pateric în care mai mulți călugări din pustiu se înțeleg să postească aspru pentru răscumpărarea păcatelor. În Vinerea Mare unul dintre călugări găzduiește un călător flămând, căruia îi pregătește de mâncare. Ceilalți frați sunt scandalizați de mirosul bucatelor care vine dinspre chilia lui și îi reproșează încălcarea postului, la care acesta le răspunde că, pentru el, Paștele a fost întâlnirea cu fratele flămând. Ce vedem aici? Creștinul se consideră pe sine sursă de bucurie pentru aproapele său, fiind conștient că Duhul Sfânt a inaugurat o lume nouă în care bucuria, dreptatea și pacea sunt elemente constitutive ale mântuirii. Creștinul face orice, de exemplu, încalcă o regula exterioară, pentru a fi bucurie dar al Duhului Sfânt pentru aproapele său. E adevărat că noi punem sărbătorile sub semnul consumismului, al mâncării, al cadourilor, dar, dacă aceastea sunt făcute în spiritul pildei din Pateric, fără excese, atunci rămânem în lumea bucuriei spirituale, noi le consumăm pe ele, în loc să ne lăsăm consumați de ele.

Bucuria e o consecință a virtuții teologale a credinței, așa cum pare să se sugereze Petru („crezând în el, tresăltați de o bucurie negrăită și glorificată” – 1Pt 1,8)? Altfel spus, avem credință dacă nu avem bucurie? 

W.D.: Credința e motivația bucuriei: ai toate motivele să fii bucuros când știi că te sprijini pe Cineva care nu te lasă niciodată. Potrivit Evangheliilor, bucuria este semnul distinctiv al Împărăției lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăție se face prin credință, iar bucuria este starea sufletească a omului care crede.

„Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22), le făgăduiește Christos ucenicilor. Ce sufocă bucuria autentică, deplină și ce o cultivă?

W.D.: Din perspectiva omului care crede, bucuria este divino-umană. Cu alte cuvinte, provenind de la Dumnezeu ca dar al milostivirii sale, bucuria aceasta nu poate fi cumpărată, vândută, nu poate fi trăită la nivel psihic sau fizic, ca un fel de plăcere corporală. Totuși, bucuria făgăduită nouă de Christos este și „bucuria noastră”, adică este o bucurie care rodește în măsura în care împlinim voința lui Dumnezeu, primim harul iubirii sale, prin care El ni se dăruiește nouă, iar noi ne dăruim aproapelui. Reducerea acestei bucurii doar la dimensiunea divină (vezi diferitele forme de fideism) este la fel de sufocantă și păguboasă ca și reducerea ei la nivel uman, după cum se poate vedea în actualele manifestări de neopelagianism. Meditarea vieților sfinților din modernitatea noastră târzie, cum ar fi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfânta Faustina sau Maica Tereza de Calcutta, ne poate ajuta să vedem și să pășim pe drumul bucuriei complete în Christos.

 În Biserica Romano-Catolică, Timpul Crăciunului începe cu Vesperele Nașterii Domnului și se încheie, pe 8 ianuarie, cu Botezul Domnului. Vă propun să identificăm firul roșu al bucuriei în liturgia tuturor celebrărilor din această perioadă.

W.D.: Trăirea creștină a Crăciunului ar trebui să fie în primul rând liturgică și să reziste în fața presiunilor unor mode comerciale și culturale. Ar trebui să fie un timp sfânt în care să realizăm că drama iubirii lui Dumnezeu, începută la întrupare, face parte din istoria noastră umană. Apoi, această conștientizare a mântuirii din timpul Crăciunului ar trebui să fie comunitară: e important să celebrăm Crăciunul personal, în sufletul nostru, dar nu separat de comunitatea noastră de credință. Angelus Silesius spunea că Isus se poate naște de o mie de ori, totul e zadarnic dacă el nu se naște în inima ta. Celebrarea „de apartament” a Crăciunului, în care nu merg la biserică, ci, în cel mai bun caz, sunt spectator al Liturghiei transmise la televizor sau la radio, nu e participare la sărbătoare: creștinul e chemat să fie actor, nu spectator, să participe, nu doar să asiste la drama divino-umană care are loc pe altar.

 Imediat după Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica îl comemorează pe primul martir creștin, Sf. Ștefan, a cărui ucidere cu pietre ne este relatată de Faptele Apostolilor, pentru ca pe 28 decembrie să celebrăm amintirea Pruncilor Nevinovați, omorâți la porunca lui Irod, după cum ne spune Luca. Unde e bucuria în cruzime?

W.D.: Misterul nașterii lui Dumnezeu vestește deja misterul morții și învierii lui: iconografia bizantină reprezintă adesea ieslea în chipul unui mormânt. Logica iubirii totale a lui Dumnezeu este anticipată de sufletele Pruncilor Nevinovați, martori ai primelor zile de viață pământească a lui Christos, și mărturisită plenar de primul creștin care moare pentru credința în Isus, exercitându-și astfel libertatea credinței în mărturisirea adevărului.

Pe 27 decembrie, îl amintim pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit în exil pe insula Patmos.

W.D.: E o linie de continuitate cu iubirea lui Dumnezeu dăruită fără rezerve. Ioan este apostolul iubirii, cel care ne-a lăsat cea mai profundă „definiție” a lui Dumnezeu, ca iubire.

Avem apoi, două sărbători închinate familiei și maternității: ultima zi din anul civil pentru Sf. Familie și prima zi din an pentru Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu. O familie hăituită și refugiată, o dumnezeire contestată încă din primele secole de creștinism (și mai radical în zilele noastre). Unde e bucuria aici?

W.D.: Pilda Sfintei Familii e una de comuniune exemplară cu Dumnezeu în timp de încercare, care ne arată că iubirea nu e o contemplare narcisistă a sinelui, ci o contemplare a lui Dumnezeu care rodește viața (iar acesta e alt mesaj al Craciunului). 1 ianuarie e și ziua păcii, care aduce în atenție rolul matern al femeii ca promotor al păcii; Papa Paul al VI-lea, care a instituit Ziua Mondială a Păcii în ziua în care Biserica o sărbătorește pe Maica Domnului amintea pilonii pe care se construiește civilizația iubirii, care sunt dreptatea, adevărul, libertatea, pacea.

Timpul Crăciunului se încheie cu Epifania (6 ianuarie) și Botezul Domnului (8 ianuarie), care par să ne îndemne să punem semnul egal între bucurie și revelație, între bucurie și pocăință. 

W.D.: În primele secole ale Bisericii, Epifania celebra trei evenimente ale istoriei mântuirii: adorația magilor, botezul lui Isus în Iordan și manifestarea publică a dumnezeirii sale la nunta din Cana Galileii. Reforma liturgică de după Conciliul Vatican II a considerat oportun ca Botezul Domnului să fie celebrat separat, ca placă turnantă între timpul Crăciunului și timpul de peste an, în vreme ce la Epifanie accentul liturgic se pune pe adorația magilor, iar nunta din Cana este amintită după Botezul Domnului.  Biserica Catolică de la noi păstrează binecuvântarea apei la 6 ianuarie, din solidaritate cu frații ortodocși.

Esența Crăciunului într-un singur cuvânt?

W.D.: Iubirea naște iubire. Dumnezeu e iubire. O iubire generoasă, care dă naștere altei iubiri. De ce n-ai fi tu această iubire?>>

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, Supliment Crăciun 2017, 13 (2017) 17-19.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 24 decembrie 2017
Creștini în roz pregătind nașterea lui Isus

Dragi prieteni,

Bucuria este atmosfera în care oamenii înfloresc și rodesc. Tot la fel stau lucrurile și cu credința. Dacă este trăită în bucurie, înmugurește și înflorește, putând să schimbe fața omului și a lumii. Despre aceste lucruri am vorbit astăzi, 17 decembrie 2017, a III-a duminică din Advent, la catedrala sf. Iosif din București, invitând lumea să îmbrace haine spirituale de culoare roz – metafora bucuriei în Domnul – pentru a fi credibili și molipsitori ai binelui. Da, lumina lui Dumnezeu luminează lumina de pe chipul fratelui nostru. După cum știți, astăzi Papa Francisc împlinește vârsta de 81 de ani, de aceea vă invit să vă rugați pentru el. De asemenea, cu gândul de a-l onora în această zi importantă pentru Sanctitatea Sa, am ales să ilustrez predica cu câteva dintre gândurile lui despre rolul luminii credinței în societate.

«(54). Asimilată și aprofundată în familie, credința devine lumină pentru a ilumina toate raporturile sociale. Ca experiență a paternității lui Dumnezeu și a milostivirii lui Dumnezeu, se dilată apoi în drum fratern. În „modernitate” s-a încercat să se construiască fraternitatea universală dintre oameni, întemeindu-se pe egalitatea lor. Însă, puțin câte puțin, am înțeles că această fraternitate, privată de referința la un Tată comun ca fundament ultim al său, nu reușește să subziste. Așadar, este necesar să ne întoarcem la adevărata rădăcină a fraternității. Istoria de credință, încă de la începutul ei, a fost o istorie de fraternitate, chiar dacă nu a fost lipsită de conflicte. Dumnezeu îl cheamă pe Abraham să iasă din țara sa și îi promite să facă din el o unică mare națiune, un mare popor, asupra căruia se odihnește binecuvântarea divină (cf. Gen 12,1-3). În continuarea istoriei mântuirii, omul descoperă că Dumnezeu vrea să-i facă pe toți să participe, ca frați, la unica binecuvântare, care își are plinătatea sa în Isus, pentru ca toți să devină una. Iubirea inepuizabilă a Tatălui ne este comunicată, în Isus, și prin prezența fratelui. Credința ne învață să vedem că în fiecare om există o binecuvântare pentru mine, că lumina feței lui Dumnezeu mă luminează prin intermediul feței fratelui. Câte binefaceri a adus privirea credinței creștine îndreptate spre cetatea oamenilor pentru viața lor comună! Datorită credinței am înțeles demnitatea unică a fiecărei persoane, care nu era atât de evidentă în lumea antică. În secolul al II-lea, păgânul Celsus le reproșa creștinilor ceea ce lui i se părea o iluzie și o înșelăciune: a crede că Dumnezeu a creat lumea pentru om, punându-l în centrul întregului cosmos. Se întreba atunci: „De ce să pretinzi ca [iarba] să crească pentru oameni și nu mai bine pentru cele mai sălbatice dintre animalele fără rațiune? (Origene, Contra Celsum, IV, 75: SCh 136, 372). „Dacă privim pământul din înaltul cerului, ce diferență ar oferi activitățile noastre de cele ale furnicilor și ale albinelor?” (Ibidem, 85: SCh 136, 394). În centrul credinței biblice se află iubirea lui Dumnezeu, grija sa concretă față de fiecare persoană, planul său de mântuire care cuprinde întreaga omenire și întreaga creație și care ajunge la apogeul ei în întruparea, moartea și învierea lui Isus Christos. Când această realitate este întunecată, dispare criteriul pentru a distinge ceea ce face prețioasă și unică viața omului. El pierde locul său în univers, se rătăcește în natură, renunțând la propria responsabilitate morală, sau pretinde să fie arbitru absolut, atribuindu-și o putere de manipulare fără limite.

(55). În afară de aceasta, revelându-ne iubirea lui Dumnezeu Creatorul, credința ne face să respectăm mai mult natura, făcându-ne să recunoaștem în ea o gramatică scrisă de el și o locuință încredințată nouă ca să fie cultivată și păstrată; ne ajută să găsim modele de dezvoltare care să nu se bazeze numai pe utilitate și pe profit, ci care să considere creația ca dar, față de care cu toții suntem debitori; ne învață să găsim forme juste de conducere, recunoscând că autoritatea vine de la Dumnezeu pentru a fi în slujba binelui comun. Credința afirmă și posibilitatea iertării, care are nevoie de multe ori de timp, de trudă, de răbdare și de angajare; iertare posibilă dacă se descoperă că binele este mereu mai originar și mai puternic decât răul, că cuvântul cu care Dumnezeu afirmă viața noastră este mai profund decât toate negațiile noastre. De altfel, și dintr-un punct de vedere pur și simplu antropologic, unitatea este superioară conflictului; trebuie să luăm asupra noastră și conflictul, dar trăirea lui trebuie să ne ducă la rezolvarea lui, la depășirea lui, transformându-l într-un inel dintr-un lanț, într-o dezvoltare spre unitate.

Când credința dispare, există riscul ca și fundamentele trăirii să dispară, așa cum avertiza poetul T.S. Eliot: „Oare aveți nevoie să vi se spună că până și acele succese modeste/ care vă permit să fiți mândri de o societate educată/ cu greu vor supraviețui credinței căreia își datorează semnificația lor?” („Choruses from The Rock”, în: The Collected Poems and Plays 1909-1950, New York, 1980, 106). Dacă scoatem credința în Dumnezeu din orașele noastre, se va slăbi încrederea dintre noi, ne vom ține uniți numai din frică, iar stabilitatea ar fi amenințată. Scrisoarea către Evrei afirmă: „Dumnezeu nu se rușinează să fie numit Dumnezeul lor, pentru că le-a pregătit o cetate” (Evr 11,16). Expresia „a nu se rușina” este asociată cu o recunoaștere publică. Vrea să se spună că Dumnezeu mărturisește public, cu acțiunea sa concretă, prezența sa printre noi, dorința sa de a face solide raporturile dintre oameni. Oare vom fi noi cei care ne vom rușina să-l numim pe Dumnezeu Dumnezeul nostru? Oare vom fi noi cei care nu-l mărturisim ca atare în viața noastră publică, cei care nu propunem măreția vieții comune pe care el o face posibilă? Credința luminează trăirea socială; ea are o lumină creativă pentru fiecare moment nou al istoriei, pentru că situează toate evenimentele în raport cu originea și destinul a toate în Tatăl care ne iubește.»

(Din Papa Francisc, Scrisoarea enciclică Lumen fidei, nr. 54-55, trad. Pr. Mihai Pătrașcu).

 

  • 17 decembrie 2017