Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Maria Top Model de pregătire pentru Crăciun

Dragi prieteni,

În Advent am avut trei modele de pregătire pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului: în prima duminică a fost profetul Isaia, în a doua și în a treia duminică a fost sfântul Ioan Botezătorul, iar acum, în ultima duminică, este sfânta Fecioară Maria, adevărat Top Model spiritual de pregătire pentru Crăciun.

Înainte de a asculta predica din această ultimă duminică de Advent 2017, vă invit să citiți un interviu acordat revistei Actualitatea Creștină 13/2017 în care vorbesc despre bucuria și iubirea ca esență a sărbătorii Crăciunului.

<<Bucuria, îndemn la profunzime

Moderator: Claudia Stan: <Crăciunul, timp predilect de exersare a bucuriei lăuntrice: oare știm să ne mai bucurăm? Mărturisesc că mă frapează, an după an, un banner care străjuiește intrarea în Biserica Italiană, aflată pe una din arterele ultracentrale ale Bucureștiului: „Christos se naște, veniți să-l adorăm”. E un îndemn tăcut, discret, de întoarcere la esență, care (se pare că avem nevoie să ni se reamintească asta!) e nașterea Pruncului în ieslea din Betleem, un îndemn care irumpe în mijlocul agitației acestei lumi nebune care aleargă după lucruri neesențiale, superficiale. Pentru omul modern, conceptul de adorație e fie necunoscut, fie desuet, pentru că vine în contradiție cu nevoia noastră de a face, de a controla, de a nu sta locului. De aceea, pentru început, vă propun să vorbim despre adorație: cum și de ce?

Pr. Wilhelm Dancă (W.D.): Contextul cultural în care se celebrează Crăciunul azi, un context postmodern, postcultural, postindustrial, e unul în care sărbătoarea e văduvită de componenta ei comunitară: societatea e mai fragmentată, oamenii au tendința de a se retrage în cercurile lor. E drept, Crăciunul e o sărbătoare a familiei, dar abordarea ei actuală atenuează mult conținutul ei supranatural, în favoarea distracției, a evadării dintr-un prezent considerat tot mai oprimant. Consecința acestei abordări este că, la biserică, omul ajunge să asiste la o celebrare din care nu înțelege esența, pentru că nu a parcurs etapele intermediare necesare acestei înțelegeri. Un alt aspect al realității actuale este acela că s-a pierdut alternanța dintre timpul de sărbătoare și timpul de peste an, dintre timpul sacru și cel profan: ajungem astfel să vorbim despre timp liber și timp de lucru, iar Crăciunul (ca și Paștele și celalalte sărbători) e redus la statutul de timp liber, în care trebuie să ieșim în oraș, să participăm la zgomotul și tumultul lui. În contextul acesta, despre care vorbeam și la început, invitația banner-ului de la Italiană e, într-un fel, ceea ce a fost steaua care i-a călăuzit pe magi la Cristos: o călăuză spre esență. Pentru omul educat religios, adorația este uimirea sufletului înaintea misterului dumnezeirii, o tresărire la contactul cu acest mister. În zilele noastre, care consideră adorația, statul cu Dumnezeu, un timp pierdut, este dificil să propunem acest act de uimire fără a se produce, mai înainte de toate, o mutație radicală a omului, înspre înțelegerea adorației ca stare de spirit, nu ca îndeletnicire.

 Magii călăuziți de stea sunt „cuprinși de bucurie mare” (Mt 2,10), iar îngerul le spune păstorilor: „Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10). Ce este bucuria despre ne vorbește evanghelia? Este ea diferită de bucuria lumii?

W.D.: Bucuria e ca o respirație care ne umple plămânii la sfârșitul unei lucrări bune, o mulțumire pentru existența unui moment în care privești un peisaj, un tablou frumos și sufletul tău tresare înaintea frumuseții. Bucuria este starea afectivă a unui om care posedă în mod conștient un bine. În sens larg bucuria înseamnă plăcere. În sens spiritual înseamnă delectarea provocată de bunurile spirituale. Omul se bucură pentru că este o ființă cu dorințe. Bucuria spirituală nu e neapărat opuse celei materiale, corporale, ba chiar s-ar cuveni ca acestea două să fie complementare și ca bucuria exterioară să se deschidă către cea interioară. Bucuria spirituală e și rod al credinței că Dumnezeu este Creatorul nostru, ne este aproape, ne ocrotește, e prezent în viața noastră ca cel mai mare Bine.

Un verset anume din literatura paulină pare a fi destinat cu precădere prilejurilor în care confundăm îmbuibarea cu sărbătoarea, iar Crăciunul e unul dintre aceste prilejuri (ca și Paștele): „Împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace, și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Întâi de toate, ce și unde este împărăția lui Dumnezeu? Apoi, acestea trei (dreptatea, pace și bucuria) cu ce sunt diferite de cele mundane, dacă sunt „în Duhul Sfânt”?

W.D.: Ordinea Duhului Sfânt ne face părtași unei bucurii agapice vindecate de egoism. Îmi amintesc o pildă din Pateric în care mai mulți călugări din pustiu se înțeleg să postească aspru pentru răscumpărarea păcatelor. În Vinerea Mare unul dintre călugări găzduiește un călător flămând, căruia îi pregătește de mâncare. Ceilalți frați sunt scandalizați de mirosul bucatelor care vine dinspre chilia lui și îi reproșează încălcarea postului, la care acesta le răspunde că, pentru el, Paștele a fost întâlnirea cu fratele flămând. Ce vedem aici? Creștinul se consideră pe sine sursă de bucurie pentru aproapele său, fiind conștient că Duhul Sfânt a inaugurat o lume nouă în care bucuria, dreptatea și pacea sunt elemente constitutive ale mântuirii. Creștinul face orice, de exemplu, încalcă o regula exterioară, pentru a fi bucurie dar al Duhului Sfânt pentru aproapele său. E adevărat că noi punem sărbătorile sub semnul consumismului, al mâncării, al cadourilor, dar, dacă aceastea sunt făcute în spiritul pildei din Pateric, fără excese, atunci rămânem în lumea bucuriei spirituale, noi le consumăm pe ele, în loc să ne lăsăm consumați de ele.

Bucuria e o consecință a virtuții teologale a credinței, așa cum pare să se sugereze Petru („crezând în el, tresăltați de o bucurie negrăită și glorificată” – 1Pt 1,8)? Altfel spus, avem credință dacă nu avem bucurie? 

W.D.: Credința e motivația bucuriei: ai toate motivele să fii bucuros când știi că te sprijini pe Cineva care nu te lasă niciodată. Potrivit Evangheliilor, bucuria este semnul distinctiv al Împărăției lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăție se face prin credință, iar bucuria este starea sufletească a omului care crede.

„Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22), le făgăduiește Christos ucenicilor. Ce sufocă bucuria autentică, deplină și ce o cultivă?

W.D.: Din perspectiva omului care crede, bucuria este divino-umană. Cu alte cuvinte, provenind de la Dumnezeu ca dar al milostivirii sale, bucuria aceasta nu poate fi cumpărată, vândută, nu poate fi trăită la nivel psihic sau fizic, ca un fel de plăcere corporală. Totuși, bucuria făgăduită nouă de Christos este și „bucuria noastră”, adică este o bucurie care rodește în măsura în care împlinim voința lui Dumnezeu, primim harul iubirii sale, prin care El ni se dăruiește nouă, iar noi ne dăruim aproapelui. Reducerea acestei bucurii doar la dimensiunea divină (vezi diferitele forme de fideism) este la fel de sufocantă și păguboasă ca și reducerea ei la nivel uman, după cum se poate vedea în actualele manifestări de neopelagianism. Meditarea vieților sfinților din modernitatea noastră târzie, cum ar fi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfânta Faustina sau Maica Tereza de Calcutta, ne poate ajuta să vedem și să pășim pe drumul bucuriei complete în Christos.

 În Biserica Romano-Catolică, Timpul Crăciunului începe cu Vesperele Nașterii Domnului și se încheie, pe 8 ianuarie, cu Botezul Domnului. Vă propun să identificăm firul roșu al bucuriei în liturgia tuturor celebrărilor din această perioadă.

W.D.: Trăirea creștină a Crăciunului ar trebui să fie în primul rând liturgică și să reziste în fața presiunilor unor mode comerciale și culturale. Ar trebui să fie un timp sfânt în care să realizăm că drama iubirii lui Dumnezeu, începută la întrupare, face parte din istoria noastră umană. Apoi, această conștientizare a mântuirii din timpul Crăciunului ar trebui să fie comunitară: e important să celebrăm Crăciunul personal, în sufletul nostru, dar nu separat de comunitatea noastră de credință. Angelus Silesius spunea că Isus se poate naște de o mie de ori, totul e zadarnic dacă el nu se naște în inima ta. Celebrarea „de apartament” a Crăciunului, în care nu merg la biserică, ci, în cel mai bun caz, sunt spectator al Liturghiei transmise la televizor sau la radio, nu e participare la sărbătoare: creștinul e chemat să fie actor, nu spectator, să participe, nu doar să asiste la drama divino-umană care are loc pe altar.

 Imediat după Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica îl comemorează pe primul martir creștin, Sf. Ștefan, a cărui ucidere cu pietre ne este relatată de Faptele Apostolilor, pentru ca pe 28 decembrie să celebrăm amintirea Pruncilor Nevinovați, omorâți la porunca lui Irod, după cum ne spune Luca. Unde e bucuria în cruzime?

W.D.: Misterul nașterii lui Dumnezeu vestește deja misterul morții și învierii lui: iconografia bizantină reprezintă adesea ieslea în chipul unui mormânt. Logica iubirii totale a lui Dumnezeu este anticipată de sufletele Pruncilor Nevinovați, martori ai primelor zile de viață pământească a lui Christos, și mărturisită plenar de primul creștin care moare pentru credința în Isus, exercitându-și astfel libertatea credinței în mărturisirea adevărului.

Pe 27 decembrie, îl amintim pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit în exil pe insula Patmos.

W.D.: E o linie de continuitate cu iubirea lui Dumnezeu dăruită fără rezerve. Ioan este apostolul iubirii, cel care ne-a lăsat cea mai profundă „definiție” a lui Dumnezeu, ca iubire.

Avem apoi, două sărbători închinate familiei și maternității: ultima zi din anul civil pentru Sf. Familie și prima zi din an pentru Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu. O familie hăituită și refugiată, o dumnezeire contestată încă din primele secole de creștinism (și mai radical în zilele noastre). Unde e bucuria aici?

W.D.: Pilda Sfintei Familii e una de comuniune exemplară cu Dumnezeu în timp de încercare, care ne arată că iubirea nu e o contemplare narcisistă a sinelui, ci o contemplare a lui Dumnezeu care rodește viața (iar acesta e alt mesaj al Craciunului). 1 ianuarie e și ziua păcii, care aduce în atenție rolul matern al femeii ca promotor al păcii; Papa Paul al VI-lea, care a instituit Ziua Mondială a Păcii în ziua în care Biserica o sărbătorește pe Maica Domnului amintea pilonii pe care se construiește civilizația iubirii, care sunt dreptatea, adevărul, libertatea, pacea.

Timpul Crăciunului se încheie cu Epifania (6 ianuarie) și Botezul Domnului (8 ianuarie), care par să ne îndemne să punem semnul egal între bucurie și revelație, între bucurie și pocăință. 

W.D.: În primele secole ale Bisericii, Epifania celebra trei evenimente ale istoriei mântuirii: adorația magilor, botezul lui Isus în Iordan și manifestarea publică a dumnezeirii sale la nunta din Cana Galileii. Reforma liturgică de după Conciliul Vatican II a considerat oportun ca Botezul Domnului să fie celebrat separat, ca placă turnantă între timpul Crăciunului și timpul de peste an, în vreme ce la Epifanie accentul liturgic se pune pe adorația magilor, iar nunta din Cana este amintită după Botezul Domnului.  Biserica Catolică de la noi păstrează binecuvântarea apei la 6 ianuarie, din solidaritate cu frații ortodocși.

Esența Crăciunului într-un singur cuvânt?

W.D.: Iubirea naște iubire. Dumnezeu e iubire. O iubire generoasă, care dă naștere altei iubiri. De ce n-ai fi tu această iubire?>>

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, Supliment Crăciun 2017, 13 (2017) 17-19.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 24 decembrie 2017
Creștini în roz pregătind nașterea lui Isus

Dragi prieteni,

Bucuria este atmosfera în care oamenii înfloresc și rodesc. Tot la fel stau lucrurile și cu credința. Dacă este trăită în bucurie, înmugurește și înflorește, putând să schimbe fața omului și a lumii. Despre aceste lucruri am vorbit astăzi, 17 decembrie 2017, a III-a duminică din Advent, la catedrala sf. Iosif din București, invitând lumea să îmbrace haine spirituale de culoare roz – metafora bucuriei în Domnul – pentru a fi credibili și molipsitori ai binelui. Da, lumina lui Dumnezeu luminează lumina de pe chipul fratelui nostru. După cum știți, astăzi Papa Francisc împlinește vârsta de 81 de ani, de aceea vă invit să vă rugați pentru el. De asemenea, cu gândul de a-l onora în această zi importantă pentru Sanctitatea Sa, am ales să ilustrez predica cu câteva dintre gândurile lui despre rolul luminii credinței în societate.

«(54). Asimilată și aprofundată în familie, credința devine lumină pentru a ilumina toate raporturile sociale. Ca experiență a paternității lui Dumnezeu și a milostivirii lui Dumnezeu, se dilată apoi în drum fratern. În „modernitate” s-a încercat să se construiască fraternitatea universală dintre oameni, întemeindu-se pe egalitatea lor. Însă, puțin câte puțin, am înțeles că această fraternitate, privată de referința la un Tată comun ca fundament ultim al său, nu reușește să subziste. Așadar, este necesar să ne întoarcem la adevărata rădăcină a fraternității. Istoria de credință, încă de la începutul ei, a fost o istorie de fraternitate, chiar dacă nu a fost lipsită de conflicte. Dumnezeu îl cheamă pe Abraham să iasă din țara sa și îi promite să facă din el o unică mare națiune, un mare popor, asupra căruia se odihnește binecuvântarea divină (cf. Gen 12,1-3). În continuarea istoriei mântuirii, omul descoperă că Dumnezeu vrea să-i facă pe toți să participe, ca frați, la unica binecuvântare, care își are plinătatea sa în Isus, pentru ca toți să devină una. Iubirea inepuizabilă a Tatălui ne este comunicată, în Isus, și prin prezența fratelui. Credința ne învață să vedem că în fiecare om există o binecuvântare pentru mine, că lumina feței lui Dumnezeu mă luminează prin intermediul feței fratelui. Câte binefaceri a adus privirea credinței creștine îndreptate spre cetatea oamenilor pentru viața lor comună! Datorită credinței am înțeles demnitatea unică a fiecărei persoane, care nu era atât de evidentă în lumea antică. În secolul al II-lea, păgânul Celsus le reproșa creștinilor ceea ce lui i se părea o iluzie și o înșelăciune: a crede că Dumnezeu a creat lumea pentru om, punându-l în centrul întregului cosmos. Se întreba atunci: „De ce să pretinzi ca [iarba] să crească pentru oameni și nu mai bine pentru cele mai sălbatice dintre animalele fără rațiune? (Origene, Contra Celsum, IV, 75: SCh 136, 372). „Dacă privim pământul din înaltul cerului, ce diferență ar oferi activitățile noastre de cele ale furnicilor și ale albinelor?” (Ibidem, 85: SCh 136, 394). În centrul credinței biblice se află iubirea lui Dumnezeu, grija sa concretă față de fiecare persoană, planul său de mântuire care cuprinde întreaga omenire și întreaga creație și care ajunge la apogeul ei în întruparea, moartea și învierea lui Isus Christos. Când această realitate este întunecată, dispare criteriul pentru a distinge ceea ce face prețioasă și unică viața omului. El pierde locul său în univers, se rătăcește în natură, renunțând la propria responsabilitate morală, sau pretinde să fie arbitru absolut, atribuindu-și o putere de manipulare fără limite.

(55). În afară de aceasta, revelându-ne iubirea lui Dumnezeu Creatorul, credința ne face să respectăm mai mult natura, făcându-ne să recunoaștem în ea o gramatică scrisă de el și o locuință încredințată nouă ca să fie cultivată și păstrată; ne ajută să găsim modele de dezvoltare care să nu se bazeze numai pe utilitate și pe profit, ci care să considere creația ca dar, față de care cu toții suntem debitori; ne învață să găsim forme juste de conducere, recunoscând că autoritatea vine de la Dumnezeu pentru a fi în slujba binelui comun. Credința afirmă și posibilitatea iertării, care are nevoie de multe ori de timp, de trudă, de răbdare și de angajare; iertare posibilă dacă se descoperă că binele este mereu mai originar și mai puternic decât răul, că cuvântul cu care Dumnezeu afirmă viața noastră este mai profund decât toate negațiile noastre. De altfel, și dintr-un punct de vedere pur și simplu antropologic, unitatea este superioară conflictului; trebuie să luăm asupra noastră și conflictul, dar trăirea lui trebuie să ne ducă la rezolvarea lui, la depășirea lui, transformându-l într-un inel dintr-un lanț, într-o dezvoltare spre unitate.

Când credința dispare, există riscul ca și fundamentele trăirii să dispară, așa cum avertiza poetul T.S. Eliot: „Oare aveți nevoie să vi se spună că până și acele succese modeste/ care vă permit să fiți mândri de o societate educată/ cu greu vor supraviețui credinței căreia își datorează semnificația lor?” („Choruses from The Rock”, în: The Collected Poems and Plays 1909-1950, New York, 1980, 106). Dacă scoatem credința în Dumnezeu din orașele noastre, se va slăbi încrederea dintre noi, ne vom ține uniți numai din frică, iar stabilitatea ar fi amenințată. Scrisoarea către Evrei afirmă: „Dumnezeu nu se rușinează să fie numit Dumnezeul lor, pentru că le-a pregătit o cetate” (Evr 11,16). Expresia „a nu se rușina” este asociată cu o recunoaștere publică. Vrea să se spună că Dumnezeu mărturisește public, cu acțiunea sa concretă, prezența sa printre noi, dorința sa de a face solide raporturile dintre oameni. Oare vom fi noi cei care ne vom rușina să-l numim pe Dumnezeu Dumnezeul nostru? Oare vom fi noi cei care nu-l mărturisim ca atare în viața noastră publică, cei care nu propunem măreția vieții comune pe care el o face posibilă? Credința luminează trăirea socială; ea are o lumină creativă pentru fiecare moment nou al istoriei, pentru că situează toate evenimentele în raport cu originea și destinul a toate în Tatăl care ne iubește.»

(Din Papa Francisc, Scrisoarea enciclică Lumen fidei, nr. 54-55, trad. Pr. Mihai Pătrașcu).

 

  • 17 decembrie 2017
Venirea Domnului este pregătită de îngerii iubirii

Dragi prieteni,

Astăzi, 10 decembrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am celebrat a doua duminică din Advent și am pomenit la sfânta liturghie, dar și la predică, moartea de martir a Fer. Anton Durcovici, care se stingea ca o lumânare în închisoarea de la Sighet în data de 10 decembrie 1951, epuizat de boală, foame și sete. A murit pentru cauza credinței, a Evangheliei lui Christos și din iubire față de Biserică. Prin martiriul său eroic, fer. Anton Durcovici este pentru noi, astăzi, un înger sau un mesager al iubirii divine care a pregătit și pregătește mereu venirea Domnului în sufletele noastre. Îi suntem pe deplin recunoscători și îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l fericească cu lumina vederii sale, atât de tare încât, în cel mai scurt timpm, să-l putem aclama ca sfânt.

Înainte de a asculta predica din această duminică vă invit să meditați câteva gânduri ale sfântului Augustin despre contrastul dintre mizeria noastră sufletească și măreția milostivirii divine care s-a întrupat în Isus Christos, unicul mijlocitor dintre oameni și Dumnezeu.

«De aceea am luat în considerație slăbiciunile păcatelor mele într-o dorință întreită și am chemat în ajutor dreapta ta, în vederea mântuirii mele. Căci, cu inima zdrobită, am văzut strălucirea ta, și fiind din nou izbit de ea am zis: cine poate să ajungă până acolo? De la fața ochilor tăi am fost aruncat (cf. Ps 1, 30; 23). Tu ești adevărul, tu, cel care veghezi deasupra tuturor. Dar eu, din cauza lăcomiei mele, nu am voit să te pierd, ci am voit să iau în stăpânire minciuna împreună cu tine; așa cum nimeni nu voiește să rostească în așa fel neadevărul, încât el însuși să nu știe ce este adevărat. Dar în felul acesta te-am pierdut, fiindcă tu nu accepți să fii stăpânit laolaltă cu minciuna.

Pe cine aș putea eu să găsesc, care să mă reîmpace cu tine? Ar trebui, oare, să mă rog la îngeri? Dar cu ce rugăciune? Prin care taine? Mulți, încercând să se reîntoarcă la tine și neputând să facă lucrul acesta prin ei înșiși, așa cum aud și eu, au încercat lucrul acesta și au căzut în dorința unor viziuni curioase și au fost considerați în stare de a avea iluzii. Căci, plini de orgoliu, ei te căutau prin aroganța doctrinei lor, umflându-și piepturile mai degrabă decât lovindu-și-le, și, prin asemănare cu inimile lor, și-au adus ca uneltitoare și aliate ale îngâmfării lor puterile acestui văzduh (Ef 2, 2), de care au fost înșelați prin puteri magice, ei, care căutau un mijlocitor prin intermediul căruia să fie curățiți, iar acest mijlocitor nu exista. Căci el era diavolul care se prefăcea în înger al luminii (2 Cor 11, 14) și mult a mai ademenit trupul lor cel îngâmfat, deoarece nici el însuși nu era din trup de carne. Căci ei erau muritori și păcătoși; tu, însă, o, Doamne, cel cu care încercau să se împace cu trufie, ești nemuritor și fără de păcat. Dar mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni (cf. 1 Tim 2, 5) trebuia să aibă și ceva asemănător lui Dumnezeu, precum și ceva asemănător oamenilor; pentru ca nu cumva și într-o privință, și într-alta, cel asemănător oamenilor să fie departe de Dumnezeu, sau, și într-o privință, și într-alta, asemănător lui Dumnezeu, să fie departe de oameni, și astfel să nu mai poată deveni mijlocitor. Așadar, acel mijlocitor mincinos a cărui trufie, prin judecățile tale ascunse, a meritat să fie luată în derâdere, are un singur lucru comun cu oamenii, anume păcatul; iar pe celălalt ar vrea el să pară că-l are comun cu Dumnezeu, pentru ca, dat fiind faptul că nu este acoperit de condiția muritoare a trupului, să se arate pe sine în calitate de nemuritor. Dar, pentru că plata păcatului este moartea (Rom 6, 23), el are lucrul acesta în comun cu oamenii, drept care el este o dată cu ei condamnat la moarte.

Dar adevăratul mijlocitor, cel pe care prin milostivirea ta cea ascunsă l-ai arătat celor smeriți și l-ai trimis pentru ca, prin pilda lui, ei, oamenii, să învețe smerenia însăși, acel mijlocitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, Isus Christos omul (1 Tim 2, 5) apare între muritorii cei păcătoși și nemuritorul cel drept, muritor împreună cu oamenii, drept cu Dumnezeu, pentru ca, deoarece plata dreptății este viața și pacea, prin dreptatea unită cu Dumnezeu, el să înlăture moartea nelegiuiților care s-au pocăit, pe care el a voit s-o aibă cu ei în comun. El a fost profețit de sfinții cei de demult, pentru ca astfel și ei să fie mântuiți pentru credința în pătimirea lui viitoare, după cum și noi ne-am mântuit prin credința în pătimirea lui trecută. Căci, în măsura în care el a fost om, a fost și mijlocitor, iar în măsura în care a fost cuvânt, n-a fost doar un intermediar, fiindcă el a fost egal lui Dumnezeu, și Dumnezeu lângă Dumnezeu, adică în același timp un singur Dumnezeu.

În ce fel ne-ai iubit tu pe noi, o, bunule părinte, tu, care nu l-ai cruțat pe unicul tău fiu, ci l-ai trimis pe el pentru noi păcătoșii! (Rom 8, 23) În ce fel ne-ai iubit tu pe noi, cei pentru care el, care n-a socotit a fi o diminuare a dumnezeirii tale faptul că este asemenea ție, dar s-a smerit până la moarte; iar moartea sa a fost pe cruce (Fil 2, 6-8); el, singurul eliberat de moarte între cei morți (cfr. Ps 87, 4), având puterea de a-și da sufletul său, și având puterea de a și-l lua iarăși (In 10, 18); ca să fie pentru noi înaintea feței tale biruitor și victimă. Și tocmai de aceea a fost biruitor, fiindcă a fost victimă; pentru noi devenind în fața ta preot și jertfă. Or, el tocmai de aceea a fost preot, fiindcă a fost jertfă, făcându-ne pe noi ție, din robi ai tăi, fii ai tăi, ca urmare a faptului că s-a născut din tine și ne-a slujit nouă. Pe bună dreptate, nădejdea mea cea tare în el este, fiindcă tu vei judeca toate slăbiciunile mele prin el (cfr. Ps 102, 3), cel care șade de-a dreapta ta și te roagă pentru noi (Rom 8, 34), căci altfel m-ar cuprinde deznădejdea. Deoarece slăbiciunile mele sunt aceleași, multe și mari; da, multe și mari sunt, dar cu mult mai mare este vindecarea venită de la tine. Am fi putut să credem că cuvântul tău este departe de unirea cu omul, și să ne pierdem speranța în ceea ce ne privește pe noi, dacă el nu s-ar fi întrupat și nu ar fi locuit printre noi (In 1, 14).

Înspăimântat fiind de păcatele mele și de povara nenorocirii mele, mă frământasem întru inima mea și mă gândisem să fug în singurătate. Dar tu m-ai oprit și m-ai întărit, zicându-mi: de aceea a murit Christos pentru toți, pentru ca cei care trăiesc nu pentru ei înșiși să aibă viață, ci pentru acela care a murit pentru ei (2 Cor 5, 15). Iată, o, Doamne, eu ție îți arunc grija mea (cfr. Ps 54, 25), ca să am viață, și minunate voi socoti că sunt cele care decurg din legea ta (Ps 118, 129). Tu cunoști nepriceperea mea și slăbiciunea mea (Ps 68, 22), învață-mă și vindecă-mă. Acel unic fiu al tău, întru care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2, 3), cu sângele său m-a răscumpărat și pe mine. Cei mândri să nu mă învinuiască pe nedrept (Ps 118, 122); fiindcă eu gândesc la prețul răscumpărării mele, îl mănânc, îl beau și-l împart, și, cu toate că sunt sărac, doresc să mă satur de el, numărându-mă printre aceia care mănâncă și se satură; și vor lăuda pe Domnul toți cei care îl caută (Ps 21, 30).»

(Din Augustin, Confesiuni, X, 41-43, trad. Gh. I. Șerban, Editura Humanitas, București 1998, 385-390).

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 10 decembrie 2017
Adventul trezește și împrospătează identitatea creștină

Dragi prieteni,

În prima duminică de Advent, 3 decembrie 2017, am vorbit despre puterea liturgică a sărbătorii. Astfel, prin coroana de brad, cu cele patru lumânări ce se aprind pe rând în fiecare duminică până la Crăciun, prin culoarea liturgică mov a hainelor purtate de preot, prin lecturile și rugăciunile de la sfânta liturghie, se confirmă faptul că Adventul trezește sufletele și împrospătează identitatea creștină. Înainte de a asculta predica, vă invit să citiți o meditație de Advent semnată de card. Karl Lehmann.

«În așa numita primă duminică de Advent începem un nou an liturgic: un început care ne pregătește spiritual și pentru Crăciun, și pentru noul an civil. Orice început, la prima vedere, pare ușor. Încheiem o perioadă de timp și o lăsăm în urma noastră. Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Dimpotrivă, purtăm în noi ritmul de mers al lucrurilor din trecut și tot ceea ce împiedică voința noastră eficace de schimbare și de îmbunătățire. De aceea, sunt de folos pentru a ne zdruncina cuvintele scrisorii sfântului Paul către Romani referitoare la aceste început și la aceste oportunități. „Și faceți aceasta cunoscând timpul în care trăim: căci este deja ceasul să vă treziți din somn. Într-adevăr, acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am primit credința. Noaptea este pe sfârșite, ziua este aproape. Așadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să îmbrăcăm armele luminii. Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri și beții, nu în necurății și desfrâuri, nu în certuri și invidii, ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Christos. Și să nu aveți grija trupului spre a-i împlini poftele” (Rom 13, 11-14).

Nu trebuie să continuăm pur și simplu să dormim, să ne declarăm mulțumiți de ceea ce suntem și cum suntem. După oboseala zilei, somnul ne prinde foarte bine, dar nu poate deveni o formă stabilă de viață. Ar trebui să știm iarăși în ce fel de timp trăim și care sunt provocările acestuia. Paul folosește aici un cuvânt grec specific, kairos, care înseamnă timpul calificat în mod special, plin de destin. Putem să-l traducem mai liber astfel: știm ce se întâmplă! Paul folosește o imagine obișnuită în creștinismul primar: este deja ceasul să ne trezim din somn. Oamenii așteaptă venirea Fiului omului. Dintr-odată un strigăt vestește sosirea celui așteptat (cfr. Mt 24, 42-25,13), după cuvântul din scrisoarea către Efeseni care ne este adresat deja la botez: „Trezește-te, tu, care dormi, ridică-te dintre cei morți și Christos te va lumina” (Ef 5, 14). Vigilența trebuie să fie acum mai mare: „Pentru că acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am primit credința”.

A spori vigilența este un fapt subliniat de Paul prin imaginea zilei care stă să vină: „Noaptea este pe sfârșite, ziua este aproape”. Dar apostolul nu se gândește la un timp potrivit calendarului și cronologic măsurabil, ci vrea să descrie consecințele în privința comportamentului de viață care să corespundă „zilei ce stă să înceapă”. El mizează aici pe semnificația cuvântului lui Dumnezeu: ziua în opoziție cu noaptea și întunericul, după cum repetă deseori în altă parte (cfr. 1 Tes 5, 1-10). Ziua este cuvântul pentru a desemna lumina zilei, care este ocolită de cei ce se gândesc la comportamente indecente și la rău. Un asemenea comportament este caracteristic pentru întunericul nopții. Întunericul nopții este simbolul puterii care vrea și face răul. Ziua este simbolul luminii ce stă să răsară prin puterea debordantă a domniei lui Dumnezeu, care va învinge orice rău și va aduce mântuirea la toți cei care, în credință, și-au deschis inima către el.

Probabil că, atunci când se vorbește într-o formă atât de clară despre trezirea din somn, ar trebui să facem un pas înapoi. Oare nu trăim uneori, zi după zi, doar cu gândul la ziua prezentă, ca și cum totul ar fi indiferent? Încă din antichitate omul este considerat o ființă capabilă de vigilență. Nu suntem animale care se pot încrede doar în instinctul lor. Trebuie să fim mult mai atenți. Pericolele pentru om sunt mult mai mari, iar noi suntem expuși la mai multe lucruri care ne fac rău. Gărzile de pe turnurile cetăților noastre, care toată noaptea, în timp ce noi dormim, veghează cu atenție la eventuala izbucnire a unui incendiu, sunt în același timp un simbol al omului vigilent, chiar dacă astăzi nu mai avem gărzi pe turnurile noastre de veghe.

Vigilenți și atenți însă putem să fim doar dacă așteptăm și sperăm ceva, chiar și o singură zi care să fie luminoasă, fericită. Este important să așteptăm ceva. Dar numai așteptarea nu este suficientă, în viață nu trebuie să stăm mereu cu brațele încrucișate, inactivi, ca și cum am fi așezați într-o eternă sală de așteptare. Lucrul acesta se mai numește și pierdere de timp. Dar, asta ar însemna să pierdem oportunitățile vieții noastre și, într-adevăr, să rămânem adormiți. Fiind veghetor, omul este și o ființă care așteaptă. Speră mereu în ceva. Altfel nu există nicio tensiune în viață. Tindem mereu spre o împlinire – oricât de mică ar fi. Poate fi bucuria de dinaintea iminentei reușite a unui proiect, primirea unei vești bune sau reușita unei întâlniri așteptate de mult, poate o revedere. Orice așteptare este întotdeauna și un fel de anticipare a unor evenimente viitoare, pentru care ne bucurăm în ascuns. O persoană care nu mai așteaptă nimic este practic „terminată”. Dar, în cazul acesta, pierdem ceea ce ne deosebește ca persoane.

Adventul atinge acest punct al experienței noastre umane. Are de-a face cu viitorul nostru. Visăm ceva, aspirăm la ceva, sperăm în cineva. Obiectivele noastre pot fi fără măsură în fața noastră; ele sunt ca o săgeată a dorinței noastre profunde. Da, pot fi vise și utopii. Chiar când suntem într-un caz de strâmtorare, ne dăm seama cât de importantă este posibila schimbare pe care o așteptăm. Multe persoane, chiar și în lumea noastră, singure sau împreună cu alții, așteaptă să-și potolească foamea, să-și ostoiască setea și să obțină dreptatea, dar mai ales libertatea. Astfel, Adventul este mereu ceva caracteristic pentru multe persoane care sunt singure sau pentru popoare întregi care traversează noaptea sclaviei și a oprimării. De aceea, în timpul Adventului ar trebui să fim mai sensibili la durerea și la nevoia de ajutor pe care le simt atâtea persoane în lumea noastră. A acorda atenție așteptărilor altora, a nu îngădui ca ele să cadă în gol, este o importantă lucrare de pace.

Oamenii știu de foarte multă vreme că această pace nu vine pur și simplu de la sine, nu se adaugă automat și cade din cer ca un fulger. O așteaptă îndeosebi persoane într-un un anumit fel speciale, care devin protagoniste ale acestei schimbări: suverani cu un destin particular – nu, însă, prin violență, care creează doar o nouă nedreptate și suferință; sau luptători și regi cu multă înțelepciune și cu voința de a face dreptate pentru toți. Acestea sunt însă așteptări care deseori în istoria omenirii au fost în mod amar înșelate. Prin ele se caută un judecător cu adevărat drept, care să deschidă căile care duc la pace. Dorința păcii este mare în toate religiile.

Acesta este motivul pentru care se poate înțelege, din nou, într-un mod diferit cuvântul Adventului, în special pornind de la venirea lui Isus Christos. Pe de o parte Advent înseamnă viitor, așa după am văzut până aici. Advent, însă, înseamnă și sosire. Prin asta se înțelege că viitorul nostru ne vine în întâmpinare din fața noastră. Este un viitor pe care nu-l producem noi, ci care ne este dăruit a priori. Acest viitor este ceva cu totul nou. Viitor nu este în primul rând futurum, adică posibilitățile noastre proiectate în față, ci adventus: Dumnezeu însuși vine din față în întâmpinarea noastră. Dumnezeu vorbește ca în vremea profeților: „Eu vă dau un viitor de speranță” (cfr. Ier 29, 11). Într-o manieră atât de suverană și de liberă poate să vorbească doar Dumnezeu. În gura unei persoane umane un asemenea cuvânt ar fi prea îndrăzneț. Doar acela care învinge minciuna și păcatul, nedreptatea și moartea, poate să spună acest cuvânt grandios: Eu vă dau un viitor și o speranță. În continuu omul care așteaptă va căuta acest „Eu”.

Adventul oferă o nouă oportunitate pentru a ne introduce astfel în viitorul nostru. De aceea, pune alături de noi persoane care sunt călăuze autentice. Ele ne ajută să nu adormim, să nu devenim victime ale somnolenței. Continuă să ne trezească, să ne deschidă ochii. Nu suntem singuri, dar avem ajutoare și mângâietori ca tovarăși de călătorie care sunt aproape de noi. Sunt profeții Vechii Alianțe, care ne însoțesc de-a lungul secolelor. Printre acești profeți este Ioan Botezătorul, care pregătește căile pentru altcineva mai mare. Pe această cale este și o tânără femeie, la prima vedere aproape de neobservat, care aparține familiilor simple din Israel, se cheamă Maria și într-un mod cu totul special este atentă și disponibilă la cuvântul lui Dumnezeu mereu surprinzător când intră în viața noastră. Dacă dăm atenție acestor personaje de vigilență și de speranță, atunci avem și oportunitatea de a recunoaște în Isus pe salvatorul și eliberatorul de orice nedreptate și păcat, pe acela care este împlinirea speranței noastre.

Neîndoielnic trebuie să vorbim încă de un lucru. Nu putem să așteptăm totul de la lucrările noastre active, de la activism și opere religioase, desigur, dar fără colaborarea noastră nu putem obține nici împlinirea speranțelor noastre. Dumnezeu nu dă viitor și speranță mâinilor inactive, oricât de puțin contează lucrarea noastră singură în raport cu viitorul și speranța. De aceea, sfântul Paul spune, recurgând la exemple care ne interpelează și astăzi: „Așadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să îmbrăcăm armele luminii. Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri și beții, nu în necurății și desfrâuri, nu în certuri și invidii” (Rom 13, 12-13). Așadar face parte din promisiunea unui nou început și datoria de a-l căuta pe Dumnezeu și de a-l invoca.

În Advent numeroase cântări, care provin de departe și fac să răsune de-a lungul secolelor dorința profundă a oamenilor pentru o nouă dreptate, ne ajută să spunem acum: „Vino, Doamne!”. Cu ocazia acestei veniri, însă, trebuie să ieșim în întâmpinarea celui care sosește.»

Din Karl Lehmann, Weihnachten. Die Kraft eines verkannten Festes, Verlag Katholisches Bibelwerk GmbH, Stuttgart 2014. Am folosit traducerea italiană (de Gianni Francesconi), Id., Natale. La forza di una festa disconosciuta, Editrice Queriniana, Brescia 2015, 15-24, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

 

  • 3 decembrie 2017