Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Michel Henry Cristos Adevărul Vieții

Dragi prieteni,

În ultimul curs de cristologie filosofică, cursul al XII-lea potrivit programei analitice, mi-am propus să vorbesc despre contribuția filosofului francez Michel Henry (1922-2002) la înțelegerea lui Cristos Adevărul Vieții. După o scurtă introducere, urmează câteva pasaje din lucrarea Eu sunt Adevărul. Pentru o filosofie a creștinismului (trad. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu 2000).

Introducere

Gândirea filosofică din zilele noastre este săracă în privința subiectelor cu caracter cristologic. Filosoful francez Michel Henry este o excepție. A intrat deja în cultura românească prin câteva cărți traduse de Ioan I. Ică jr. În afară de cea amintită mai sus, iată alte câteva volume importante: Întrupare. O filozofie a trupului, Deisis, Sibiu 2003; Cuvintele lui Cristos, Deisis, Sibiu 2005.

Cheia de lectură a reflecțiilor sale cristologice este afirmația din renumitul verset biblic în care Isus Cristos se revelează pe sine, zicând: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6).

Principala preocupare teoretică a acestui filosof a fost căutarea unui răspuns la întrebarea: Ce este Adevărul pentru acela care a spus despre sine Eu sunt Adevărul? Pornind de aici, M. Henry s-a oprit la analiza adevărului creștinismului, adică a ceea ce creștinii consideră ca fiind adevărat, dar nu dintr-un punct de vedere formal, metodologic, logic sau epistemologic, ci din perspectiva întrupării Adevărului în persoana lui Isus din Nazaret. Așadar, adevărul creștinismului poate fi perceput potrivit propriei sale perspective de realizare, adică perspectiva imanentă, nu transcendentă.

Prin manifestarea unei predilecții speciale față de Evanghelia după Ioan, M. Henry s-a dovedit a fi fost apropiat de filosofii idealiști germani, considerând împreună cu aceștia că Prologul lui Ioan constituie esența creștinismului.

Adevărul analizat de M. Henry presupune relația complementară cu celelalte două noțiuni evanghelice, Calea și Viața, pe de o parte, iar pe de alta, un fel de pre-comprehensiune a noțiunii de revelație sau de manifestare, dar nu în sens istoric, pentru că adevărul la Henry nu este factual, ci un ceva vizibil sau manifest perceput în orizontul lumii. De aici importanța ființei ce se realizează în dimensiunea lui „afară”. A propus o interpretare a acestui concept nu într-o manieră intelectualist-fenomenologică (Husserl), ci una ek-statică (Heidegger vorbea despre ek-stase temporale ale prezentului, trecutului și viitorului). Pentru a scăpa de monismul ontologic, de ruptura dintre înăuntru și afară, Henry a susținut că manifestarea, nu apariția, este imanență completă și dovadă că Viața viețuiește. Astfel, Viața se manifestă, dar nu apare în orizontul lumii. Viața este auto-revelare, revelare de sine, nu revelează altceva; Viața este auto-revelare absolută. La acest fel de Viață se referă Isus Cristos când spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Termenul „calea” a fost interpretat de Henry ca legătura între Adevăr și Viață.

Spre deosebire de Fichte, Schopenhauer și Nietzsche, în opera cărora conceptul de viață are un caracter panteist, irațional și orb, la Henry Viața este unică, Viața este legată profund de Individ. Pe cale de consecință, ipseitatea transcendentală a individului devine condiția de posibilitate atât a Vieții, cât și a Individului. În sensul acesta trebuie să înțelegem cuvintele lui Isus din Evanghelia după Ioan: „Înainte de a fi fost Abraham, eu sunt”, adică Fiul este Unicul născut al Tatălui, Arhi-Fiul. Unitatea dintre Tată și Fiu se descoperă prin faptul că Viața, auto-revelându-se, generându-se pe sine, realizează în același timp termenii raportului, care însă nu sunt exteriori, independenți de raportul însuși.

Pornind de la ipseitatea transcendentală a individului și a Vieții, ajungem să înțelegem posibilitatea de a fi a oricărui alt sine. În termeni creștini, vom spune că toți suntem fii în Fiul. Prin Fiul, primul născut al Vieții, ne naștem la Viață și în Viață. În felul acesta înțelegem și sensul cuvântului „Cale”, adică nu ajungem la Tatăl, decât prin Fiul. Meditând asupra capitolul 10 din Evanghelia după Ioan, Henry a adus în discuție și conceptul de „poartă”. Isus, Fiul este viața ispeizată care-i face și pe alții să trăiască.

Așadar, potrivit lui M. Henry, adevărul creștinismului nu trebuie căutat în plan istoric, ci în planul relațiilor transcendentale, acosmice și invizibile pe care Viața le hrănește în permanență. Neîndoielnic, există posibilitatea ca cineva să se separe de Viață. Această alternativă apare în reflecția asupra parabolei fiului risipitor, care îi oferă posibilitatea lui Henry să dezvolte semnificația unor termeni care definesc ruptura de Viață: tată, fiu, casă, avere, consum, „eu pot”, „grija de sine”, „uitarea de sine” etc.

În fine, unitatea dintre Tatăl și Fiul se verifică și în fenomenul limbajului (Augustin a fost primul care a sesizat această legătură). Sensul traducerii Logosului cu Verbum nu poate fi perceput complet decât în orizontul învățăturii creștine despre întrupare (Gadamer). Trebuie să remarcăm faptul că eliberarea Logosului de caracterul spiritual pur și îmbrăcarea lui cu carnea limbajului în istoria limbajului și a ființei nu sunt obiectul unei analize atente din partea lui M. Henry. Filosoful francez pare să fi fost atras mai mult de gloria Vieții de pe Tabor decât de kenoza Fiului de pe Muntele Măslinilor. Cuvântul divin este supra-valorizat, iar cuvântul uman este devalorizat. M. Henry a lăsat în umbră valențele istorice și salvifice ale lui Verbum caro factum est și a îmbrățișat cu prea mult entuziasm furia lui Cristos împotriva „profesioniștilor limbajului”.

Texte selectate

«Elaborarea conceptului creștin de Adevăr l-a făcut pe acesta să apară ca unul care își găsește esența în Viață. Ca identică cu Adevărul, Viața se înțelege din capul locului drept Viață fenomenologică. Faptul că Viața e Adevărul înseamnă că ea este o manifestare și o revelație în sensul originar pe care l-am recunoscut acestor termeni. Viața nu este „adevărată”, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât că ea nu se manifestă, nu se arată. În cazul în care s-ar manifesta, s-ar arăta, nimic n-ar distinge-o de un fenomen oarecare, de tot ceea ce se arată în general. O astfel de propoziție n-ar rămâne însă numai nedeterminată, ea ar lăsa în umbră problema Adevărului și, mai cu seamă, cea a adevărului propriu Vieții. Nu numai că tot ceea ce se arată presupune o „arătare”, o manifestare prealabilă fără de care nici un fel de fenomen nu s-ar manifesta vreodată. Dar chestiunea centrală a fenomenologiei, direct implicată în înțelegerea creștinismului, e aceea de a ști cum anume manifestarea face manifest tot ceea ce manifestă, sau, mai esențial, cum anume se manifestă ea însăși. Înainte de a face manifest orice lucru și pentru a putea face aceasta, manifestarea trebuie să se manifeste ea însăși în puritatea ei, ca atare. Înainte de a lumina ceva, lumina strălucește cu propria ei strălucire. Extraordinara originalitate a creștinismului, clivajul decisiv pe care acesta se bazează în întregimea lui ni se descoperă atunci când se pune chestiunea centrală a fenomenologiei. Conceptului grec de fenomen care avea să determine gândirea Occidentului, interpretarea manifestării lucrurilor sau, mai riguros, a manifestării acestei manifestări ca adevăr al lumii, adevăr a cărui fenomenalitate este cea a lui „în afară”, creștinismul îi opune concepția sa despre Adevăr ca Viață. Viața primește, așadar, în creștinism o semnificație fenomenologică pe cât de originală pe atât de radicală. Viața desemnează o manifestare pură, ireductibilă însă la cea a lumii, o revelație originară, care nu este revelație a altceva și care nu depinde de nimic altceva, ci o revelare de sine, auto-revelarea absolută care e tocmai Viața.

Prin însăși esența ei fenomenologică, pentru că este astfel Adevărul, manifestare pură, revelație, Viața de care vorbește creștinismul diferă în întregime de obiectul biologiei. Fie că este vorba de neuroni, de curenți electrici, de lanțuri de acizi, de celule, de proprietăți chimice sau de constituentele lor ultime care sunt particule elementare – ceea ce caracterizează obiectul biologiei e faptul că în sine el este străin de fenomenalitate. Fără îndoială, aceste diverse elemente – fizice, chimice sau specifice biologice – sunt toate fenomene sau trimit la fenomene, fără de care nici o știință, oricât de elaborate sau sofisticate ar fi metodologiile ei, n-ar putea cunoaște nimic. Dar aceste diverse fenomene nu dețin de la ele însele fenomenalitatea lor, capacitatea lor de a ni se arăta. Această capacitate de a se arăta și de a deveni astfel obiect al unei cunoașteri posibile o datorează unei puteri de manifestare care le este străină, în ele însele acestea fiind „oarbe”. Iar această putere de manifestare străină elementelor în sine oarbe, pe care le studiază biologia, este adevărul lumii.

Opoziția radicală între materia fenomenologică din care este făcută Viața ca auto-revelație, ca Adevăr originar, pe de o parte, și materia nefenomenologică a elementelor constitutive ale proprietăților chimice sau propriu-zis biologice, pe de altă parte, suscită o întrebare stingheritoare dar inevitabilă: cea a raportului care există între abordarea creștinismului și abordarea științifică contemporană, raport care, pe cât se pare, nu poate apărea decât conflictual. Cristos ignora cu totul descoperirile senzaționale ale biologiei din secolul XX. În orice caz, discursul pe care-l face despre viață nu ține în nici un fel cont de ele. Atunci când, într-un cuvânt asupra căruia vom reveni, declară: „Eu sunt (…) Viața” (In 14, 6), El nu vrea să spună prin aceasta că este un compus din molecule. Chiar și aceia din contemporanii săi care nu vedeau în el decât un om, cel mult un profet, nu-l priveau totuși ca pe un „om neuronal” (pp. 74-76)».

«Acestor gândiri ale denigrării vieții creștinismul le opune ca o antiteză formidabilă și atemporală intuiția sa decisivă a Vieții ca Adevăr. Cuvântul lui Cristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6) răsună ca un glas de trâmbiță prefigurându-l pe cel al îngerilor Apocalipsei. Începem să înțelegem ultimii doi termeni ai acestei propoziții de îndată ce îi citim în ordine. Fiindcă, împotriva scientismului și pozitivismului tuturor epocilor, împotriva fenomenologiei grecești, împotriva lui Schopenhauer și împotriva lui Freud, Cristos nu spune numai că, departe de a fi absurdă, oarbă sau inconștientă, străină de fenomenalitate, Viața este Adevăr. Din contră, el afirmă într-un mod încă și mai fundamental că Adevărul este Viață. Revelația primordială care smulge orice lucru neantului făcându-l să apară și astfel să fie se revelează mai întâi ei înseși într-o îmbrățișare dinaintea lucrurilor, dinaintea lumii și care nu datorează nimic acesteia – în auto-desfătarea/bucuria absolută care n-are alt nume decât cel al Vieții.

Acestei fenomenologii radicale, pentru care Viața e constitutivă Revelației primordiale, adică esenței lui Dumnezeu, i se adaugă o concepție în întregime nouă despre om, definirea sa plecând de la Viață și ca unul constituit el însuși de viață – definiția omului ca viu. Se cuvine să sesizăm limpede până unde o atare concepție e originală, străină în orice caz de gândirea Occidentului. În concepția clasică, care-și are originea în Grecia, omul e mai mult decât ceva viu, e o ființă vie înzestrată cu Logos, cu alte cuvinte, așa cum s-a văzut, cu rațiune și limbaj. De aici urmează, reciproc, că viața e mai puțin decât omul, în orice caz mai puțin decât ceea ce face umanitatea lui. De unde afirmația lui Heidegger că viața nu poate fi înțeleasă decât în mod negativ sau privativ plecând de la ceea ce este propriu omului: „Ontologia vieții se realizează pe calea unei interpretări privative; ea determină ceea ce trebuie să fie în așa fel încât să poată fi ceva ce nu mai este decât viață”[1]. Din contră, potrivit creștinismului viața e mai mult decât omul, cu alte cuvinte: mai mult decât ceea ce face umanitatea sa în ochii gândirii clasice, mai mult decât Logosul, mai mult decât rațiunea și limbajul. Viața care nu spune un cuvânt știe totul, în orice caz, mult mai mult decât rațiunea. Și aceasta atât la om, cât și în Dumnezeu.

Dar – și aceasta e o altă teză absolut decisivă a creștinismului – Viața e deopotrivă mai mult chiar și decât omul înțeles în mod adecvat ca viu. Viața e mai mult decât viul. Or, această teză se aplică și la Dumnezeu.

Aceste două teze decisive ale creștinismului se cuvine să le sondăm mai întâi, dacă vrem să înțelegem un cuvânt din această gândire sau mai degrabă din această religie care e creștinismul.

În măsura în care viața e mai mult decât omul înțeles ca viu, trebuie pornit de la Viață, nu de la om. De la Viață, adică de la Dumnezeu întrucât, potrivit creștinismului, esența Vieții și esența lui Dumnezeu nu sunt decât una și aceeași esență.

În măsura în care, în Dumnezeu însuși, Viața precede viul și în El trebuie prin viață, prin procesul veșnic și neschimbabil în care aceasta se face Viață.

Relația Vieții cu viul e tema centrală a creștinismului. Din punct de vedere al vieții, din punct de vedere al viului, o astfel de relație se numește naștere. Viața e cea care generează orice viu ce poate fi conceput. Dar această generare a viului Viața nu o poate realiza decât întrucât e în stare să se nască ea însăși. Viața care în stare să se nască ea însăși, cea pe care creștinismul o numește Dumnezeu, o vom numi Viața absolută, sau, din motive ce vor apare mai târziu, Viața fenomenologică absolută. Întrucât relația Vieții cu viul intră în joc înăuntrul lui Dumnezeu însuși, ea se produce ca generare a Primului Viu în sânul auto-generării Vieții. Întrucât o atare relație privește nu numai raportul lui Dumnezeu cu el însuși, ci și raportul său cu omul, ea se produce ca generare a omului transcendental în sânul auto-generării lui Dumnezeu. Vom vedea cum anume această generare a omului transcendental în sânul auto-generării lui Dumnezeu implică generarea în această auto-generare a Primului Viu.

Ceea ce este generat în viață ca Primul Viu, creștinismul numește Fiul Unul Născut sau Fiul Unic, sau, potrivit tradiției ebraice, Cristos-ul sau Mesia. Ceea ce este generat în Viață ca un om, adică omul însuși, creștinismul numește „Fiu al lui Dumnezeu”. Viața absolută, întrucât se naște ea însăși, și făcând aceasta, naște Primul Viu, creștinismul o numește Tată.

Mersul analizei va trebui, așadar, să continue după cum urmează:

  1. Auto-generarea Vieții absolute ca generare a Primului Viu – a „Fiului Întâiul-Născut și Unic” – pe care, din motive ce vor fi explicate la timpul lor, Îl vom numi Arhi-Fiul transcendental.
  2. Auto-generarea Vieții absolute ca generare a omului transcendental, a eului său transcendental, a ego-ului său transcendental, respectiv generarea omului ca „Fiu al lui Dumnezeu”.

În ambele cazuri este vorba în creștinism de o fenomenologie transcendentală, ale cărei concepte centrale sunt cele de Tată și de Fiu. Conceptul creștin al nașterii transcendentale subminează ideea noastră obișnuită de naștere, așa cum conceptele creștine de Tată și de Fiu răstoarnă reprezentările curente de „tată” și de „fiu”. Acesta e motivul pentru care vom introduce calificativul filosofic de „transcendental”, care nu desemnează lucrurile așa cum le vedem  – o naștere, un tată, un fiu – , ci urcă până la posibilitatea lor cea mai intimă, până la esența lor. Or, posibilitatea nașterii, a ceva cum este un tată sau un fiu, nu se vede. Și aceasta pentru că o atare posibilitate stă tocmai în Viața care nu se vede nici ea. De aceea și această Viață o vom numi transcendentală. Viața „transcendentală” nu este o ficțiune inventată de filozofie, ea desemnează singura viață care există. Cât despre viața naturală pe care credem că o vedem în jurul nostru în lume, ea nu există, cum nu există nici presupusa viață „biologică”. E motivul pentru care nu există nici tată, nici fiu natural în sensul unui tată sau al unui fiu aparținând „naturii” și explicabili plecând de la ea. „Pe nimeni să nu numiți tată, căci unul singur este Tatăl vostru” (Mt 23, 9). Dar acestea sunt deja tezele radical și derutante ale creștinismului: cele pe care e vorba să le înțelegem (pp. 94-97)».

«Discursul pe care Cristos îl ține despre El însuși l-am privit încă de la începutul acestor analize drept conținutul esențial al creștinismului. Se arată că acest discurs nu este valabil numai pentru Cristos, ci îi privește la fel de bine pe toți oamenii în măsura în care și ei sunt Fii. În fapt nu există Fii decât în Viață, născuți de ea. Toți Fiii sunt Fii ai Vieții și, în măsura în care nu există decât o singură Viață, iar această Viață este Dumnezeu, sunt toți Fiii lui Dumnezeu. Dacă Cristos nu este numai Arhi-Fiul transcendental cufundat în simbioza Sa veșnică cu Tatăl, dacă în fața privirii oamenilor se înalță ca o figură enigmatică și radioasă care-i face să tresalte în adâncul lor înșiși, e pentru că această figură e cea a condiției lor adevărate, și anume propria lor condiție de Fiu. Astfel, discursul pe care Cristos îl ține despre El însuși și care constă într-o elucidare radicală a condiției de Fiu, depășește dintr-o dată domeniul său inițial și propriu – desfătarea/bucuria autarhică a divinității, sistemul auto-suficient al Vieții și al Primului Viu – pentru a țâșni asupra întregii condiții umane și a o plasa pe aceasta sub o lumină pe care nici o gândire, nici o filozofie, nici o cultură și nici o știință n-a îndrăznit încă să o proiecteze asupra ei.

Din acest motiv, atunci când îi privește pe oameni, și chiar dacă poate suscita emoția lor, discursul lui Cristos despre El însuși le rămâne totuși neînțeles. Pentru că oamenii nu-și înțeleg condiția proprie decât în lumina adevărului lumii. Pentru ei faptul de a fi fii înseamnă a fi fiii tatălui și mamei lor, a se naște înseamnă a veni pe lume, a apărea în cutare loc din spațiu, în cutare moment al timpului – a ieși din pântecele mamei în acest loc și în acest moment, în așa fel încât chiar și înaintea acestei nașteri pruncul sau fătul se găsea deja în lume, mai mult se găsea aici și înainte de concepție sub formă de germeni în trupul tatălui și al mamei sale. Această interpretare a nașterii și, astfel, a condiției de fiu e cea a omului modern care percepe și înțelege totul în adevărul lumii. Acestei viziuni obiectivante asupra originii umanității, popoarele vechi îi alătură în mod misterios ideea unei proveniențe divine. Departe de a se reduce la o simplă prejudecată, o astfel de idee exprimă în mod spontan adevărata viață a oamenilor, viața lor transcendentală și invizibilă așa cum o viețuiesc nemijlocit. Deși o încearcă fără încetare, ei nu ajung, din pricina caracterului ei invizibil, să-și facă o concepție corectă, sau măcar o imagine despre ea. Credințele lor metafizico-religioase sunt legate la ele de reprezentări realiste grosolane. Acestui echilibru îi pune capăt survenirea gândirii moderne. Îndepărtând deliberat viața transcendentală din câmpul cunoașterii umane, circumscrie de acum înainte la cunoașterea obiectivă a universului material, reducția galileiană și știința ivită din aceasta au împins în absolut interpretarea lumească a nașterii și, astfel, a condiției de fiu. Dacă discursul pe care modernitatea îl ține despre om ajunge pretutindeni la o denigrare a acestuia, la înjosirea sa și, în cele din urmă, la eliminarea individualității sale în folosul unor procese anonime inconștiente și, astfel, la negația sa pur și simplu, el face aceasta împingând până la capăt interpretarea lumească a nașterii omului și a condiției sale de fiu, unde naștere, fiu și om nu mai sunt la urma urmei decât metafore.

Discursul lui Cristos asupra Lui însuși face să sară în aer această interpretare lumească a nașterii. Remarcabil este faptul că tocmai vorbind despre El însuși ca Întâiul-Născut, ca Arhi-Fiul transcendental, prin faptul că plasează Arhi-nașterea sa în Viață la obârșia oricărei nașteri ce poate fi concepută, El se arată capabil să confere acesteia adevărata ei semnificație. De atunci încolo orice naștere e înțeleasă ca fiind ea însăși transcendentală, generată în Viața absolută și de către ea. O dată cu conceptul de naștere e subminat, smuls oricărei interpretări naturale și conceptul de fiu. Dar această condiție de Fiu, de Fiu gândit în mod transcendental, ivit dintr-o naștere transcendentală, e cea a omului: omul însuși e smuls naturii, redat Vieții. A plasa conceptele de naștere și de Fiu sub paza Arhi-Fiului transcendental înseamnă a ne referi cu necesitate la Viața absolută, a cărei auto-realizare sub forma auto-revelației sale este Arhi-Fiul. Înseamnă a face apel în mod inevitabil la un alt Adevăr decât cel al lumii, la Adevărul Vieții, în afara căreia nu există nici naștere, nici Fiu, nici viu de vreun fel oarecare.

Cu o violență extremă, ca de fiecare dată când vorbește despre El însuși, Cristos respinge ideea unei genealogii umane, adică lumești, în ce îl privește. Această genealogie poate fi numită lumească pentru că în lume își interpretează oamenii propria lor genealogie. În lume ea le apare ca „umană”, fiecare om propunându-se în ea în același timp ca fiul celui care-l precede și ca tatăl celui care îl urmează. Astfel, înțelegerea condiției sale de fiu se face pentru fiecare om în parte plecând de la cea a tatălui său, condiție care va fi mai târziu a sa. Vom arăta numaidecât de ce anume această genealogie omenesc-lumească e absurdă. Fiindcă – cel puțin dacă vrem să-i atribuim acestui cuvânt sensul său propriu – a fi tată înseamnă a da viață. Numai că fiecare dintre acești părinți umani, care se numește sau se crede părinte, e mai întâi viu: este în viață, departe de a o putea da sau de a și-o putea da. Viu fiind, fie că apare ca fiu, fie ca tată, el depinde de viață. Numai viața însăși poate da viață, nici un viu nu e în măsură să o facă, fiindcă, departe de a da viața, o presupune în mod constant în el. Dacă spunem despre Dumnezeu că este viu, desemnându-l, de exemplu, drept „Dumnezeu Cel viu”, aceasta e întru cu totul alt sens, în sensul în care e mai întâi în stare să și-o dea lui însuși. În sensul în care, înainte de a fi viu, este El însuși Viața, eterna par-venire în sine în care aceasta se naște veșnic ea însăși. Acestei auto-nașteri a Vieții, pe care o numește Viața veșnică, o Viață care precede și va preceda veșnic tot ce-i viu, Cristos îi dă numele de Tată, și de aceea în limbajul fulgurant al adevărului absolut El spune: „Nu numiți pe nimeni Tată, căci Unul Singur este Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt 23, 9), (pp. 119-122)».

(Michel Henry, Eu sunt Adevărul. Pentru o filozofie a creștinismului, trad. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu 2000, 74-76; 94-97; 119-122)

[1] Martin Heidegger, Sein und Zeit, Niemeyer, Halle und Saale, 1941, 50.

 

Lasă un răspuns