Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Creștini în roz pregătind nașterea lui Isus

Dragi prieteni,

Bucuria este atmosfera în care oamenii înfloresc și rodesc. Tot la fel stau lucrurile și cu credința. Dacă este trăită în bucurie, înmugurește și înflorește, putând să schimbe fața omului și a lumii. Despre aceste lucruri am vorbit astăzi, 17 decembrie 2017, a III-a duminică din Advent, la catedrala sf. Iosif din București, invitând lumea să îmbrace haine spirituale de culoare roz – metafora bucuriei în Domnul – pentru a fi credibili și molipsitori ai binelui. Da, lumina lui Dumnezeu luminează lumina de pe chipul fratelui nostru. După cum știți, astăzi Papa Francisc împlinește vârsta de 81 de ani, de aceea vă invit să vă rugați pentru el. De asemenea, cu gândul de a-l onora în această zi importantă pentru Sanctitatea Sa, am ales să ilustrez predica cu câteva dintre gândurile lui despre rolul luminii credinței în societate.

«(54). Asimilată și aprofundată în familie, credința devine lumină pentru a ilumina toate raporturile sociale. Ca experiență a paternității lui Dumnezeu și a milostivirii lui Dumnezeu, se dilată apoi în drum fratern. În „modernitate” s-a încercat să se construiască fraternitatea universală dintre oameni, întemeindu-se pe egalitatea lor. Însă, puțin câte puțin, am înțeles că această fraternitate, privată de referința la un Tată comun ca fundament ultim al său, nu reușește să subziste. Așadar, este necesar să ne întoarcem la adevărata rădăcină a fraternității. Istoria de credință, încă de la începutul ei, a fost o istorie de fraternitate, chiar dacă nu a fost lipsită de conflicte. Dumnezeu îl cheamă pe Abraham să iasă din țara sa și îi promite să facă din el o unică mare națiune, un mare popor, asupra căruia se odihnește binecuvântarea divină (cf. Gen 12,1-3). În continuarea istoriei mântuirii, omul descoperă că Dumnezeu vrea să-i facă pe toți să participe, ca frați, la unica binecuvântare, care își are plinătatea sa în Isus, pentru ca toți să devină una. Iubirea inepuizabilă a Tatălui ne este comunicată, în Isus, și prin prezența fratelui. Credința ne învață să vedem că în fiecare om există o binecuvântare pentru mine, că lumina feței lui Dumnezeu mă luminează prin intermediul feței fratelui. Câte binefaceri a adus privirea credinței creștine îndreptate spre cetatea oamenilor pentru viața lor comună! Datorită credinței am înțeles demnitatea unică a fiecărei persoane, care nu era atât de evidentă în lumea antică. În secolul al II-lea, păgânul Celsus le reproșa creștinilor ceea ce lui i se părea o iluzie și o înșelăciune: a crede că Dumnezeu a creat lumea pentru om, punându-l în centrul întregului cosmos. Se întreba atunci: „De ce să pretinzi ca [iarba] să crească pentru oameni și nu mai bine pentru cele mai sălbatice dintre animalele fără rațiune? (Origene, Contra Celsum, IV, 75: SCh 136, 372). „Dacă privim pământul din înaltul cerului, ce diferență ar oferi activitățile noastre de cele ale furnicilor și ale albinelor?” (Ibidem, 85: SCh 136, 394). În centrul credinței biblice se află iubirea lui Dumnezeu, grija sa concretă față de fiecare persoană, planul său de mântuire care cuprinde întreaga omenire și întreaga creație și care ajunge la apogeul ei în întruparea, moartea și învierea lui Isus Christos. Când această realitate este întunecată, dispare criteriul pentru a distinge ceea ce face prețioasă și unică viața omului. El pierde locul său în univers, se rătăcește în natură, renunțând la propria responsabilitate morală, sau pretinde să fie arbitru absolut, atribuindu-și o putere de manipulare fără limite.

(55). În afară de aceasta, revelându-ne iubirea lui Dumnezeu Creatorul, credința ne face să respectăm mai mult natura, făcându-ne să recunoaștem în ea o gramatică scrisă de el și o locuință încredințată nouă ca să fie cultivată și păstrată; ne ajută să găsim modele de dezvoltare care să nu se bazeze numai pe utilitate și pe profit, ci care să considere creația ca dar, față de care cu toții suntem debitori; ne învață să găsim forme juste de conducere, recunoscând că autoritatea vine de la Dumnezeu pentru a fi în slujba binelui comun. Credința afirmă și posibilitatea iertării, care are nevoie de multe ori de timp, de trudă, de răbdare și de angajare; iertare posibilă dacă se descoperă că binele este mereu mai originar și mai puternic decât răul, că cuvântul cu care Dumnezeu afirmă viața noastră este mai profund decât toate negațiile noastre. De altfel, și dintr-un punct de vedere pur și simplu antropologic, unitatea este superioară conflictului; trebuie să luăm asupra noastră și conflictul, dar trăirea lui trebuie să ne ducă la rezolvarea lui, la depășirea lui, transformându-l într-un inel dintr-un lanț, într-o dezvoltare spre unitate.

Când credința dispare, există riscul ca și fundamentele trăirii să dispară, așa cum avertiza poetul T.S. Eliot: „Oare aveți nevoie să vi se spună că până și acele succese modeste/ care vă permit să fiți mândri de o societate educată/ cu greu vor supraviețui credinței căreia își datorează semnificația lor?” („Choruses from The Rock”, în: The Collected Poems and Plays 1909-1950, New York, 1980, 106). Dacă scoatem credința în Dumnezeu din orașele noastre, se va slăbi încrederea dintre noi, ne vom ține uniți numai din frică, iar stabilitatea ar fi amenințată. Scrisoarea către Evrei afirmă: „Dumnezeu nu se rușinează să fie numit Dumnezeul lor, pentru că le-a pregătit o cetate” (Evr 11,16). Expresia „a nu se rușina” este asociată cu o recunoaștere publică. Vrea să se spună că Dumnezeu mărturisește public, cu acțiunea sa concretă, prezența sa printre noi, dorința sa de a face solide raporturile dintre oameni. Oare vom fi noi cei care ne vom rușina să-l numim pe Dumnezeu Dumnezeul nostru? Oare vom fi noi cei care nu-l mărturisim ca atare în viața noastră publică, cei care nu propunem măreția vieții comune pe care el o face posibilă? Credința luminează trăirea socială; ea are o lumină creativă pentru fiecare moment nou al istoriei, pentru că situează toate evenimentele în raport cu originea și destinul a toate în Tatăl care ne iubește.»

(Din Papa Francisc, Scrisoarea enciclică Lumen fidei, nr. 54-55, trad. Pr. Mihai Pătrașcu).

 

  • 17 decembrie 2017

Lasă un răspuns