Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Christos tulburat de cruce susține curajul discipolilor

Dragi prieteni,

În ciuda vremii mohorâte cu ploaie înghețată și vânt din București, astăzi, 18 martie 2018, la liturghia de la 12.15 de la catedrala sf. Iosif au venit foarte mulți credincioși. În timpul predicii s-a întrerupt curentul electric. Am înregistrat predica și o postez mai jos pentru cei ce doresc să o (re)asculte în întregime. Înainte de asta, vă invit să citiți și să meditați comentariul sf. Toma de Aquino la versetul din evanghelia după Ioan unde Mântuitorul spune: „Acum sufletul meu este tulburat” (In 12, 27). Christos tulburat de cruce, de moartea corporală ce se apropia și a constituit punctul de plecare al predicii în care am căutat să spun că avem nevoie astăzi în Biserică, dar și în lume de credincioși curajoși, de creștini curajoși, nu eroi, de creștini care să-și fi depășit frica, plictiseala, oboseala prin rugăciune și viață intimă cu Isus și Cuvântul său.

«Acum sufletul meu este tulburat» (In 12, 27). Dar fii atent și uimește-te ce spune Christos cu privire la primul punct: „Acum sufletul meu este tulburat”. Ceva mai sus, însă, el i-a îndemnat pe credincioși să urască sufletul lor în lumea aceasta, iar acum, în preajma morții, auzim că Domnul însuși spune: „Acum sufletul meu este tulburat”. De aceea, Augustin comentează: „Doamne, tu poruncești sufletului meu să te urmeze și văd că sufletul tău se tulbură: ce fel de sprijin să mai caut eu, dacă piatra se macină?” Acesta este motivul pentru care trebuie să vedem mai întâi ceea ce se tulbură în Christos și, apoi, de ce a voit să sufere acea tulburare.

Mai întâi trebuie să știm că în sens propriu se spune despre un lucru că este tulburat atunci când este pus în mișcare; astfel, spunem despre marea agitată că este tulburată. Prin urmare de fiecare dată când un lucru trece dincolo de măsura odihnei și echilibrului său, atunci spunem că este tulburat. Însă sufletul uman are o parte senzitivă și o parte rațională. Tulburarea se produce în partea senzitivă a sufletului, și anume atunci când este mișcat de anumite mișcări; de exemplu, când este cuprins de teamă, înălțat de speranță, lărgit de bucurie sau când este afectat de vreo altă pasiune. Dar această tulburare rămâne uneori sub nivelul rațiunii, iar alteori trece dincolo de limita rațiunii, adică atunci când rațiunea însăși este tulburată. Acest lucru se petrece destul de multe ori în cazul nostru, dar așa ceva nu i se întâmplă lui Christos, pentru că el este înțelepciunea însăși a Tatălui; dar nici celui înțelept nu i se întâmplă, de aceea stoicii susțin că înțeleptul nu se tulbură, adică în mintea sa nu se neliniștește.

Iată așadar sensul acestui verset: „Acum sufletul meu este tulburat”, adică sufletul a fost afectat în partea sa senzitivă de pasiunile fricii și tristeții care, totuși, nu i-au tulburat mintea și nu l-au făcut să-și piardă simțul rațiunii. – „Isus a început a se înfiora și a se neliniști” (Mc 14, 33).

Pe de altă parte, anumite pasiuni există într-un anumit fel în noi și într-un alt fel în Christos. În noi, de fapt, ele există în mod necesar, în măsura în care suntem mișcați și afectați de ceva din exterior; dar în cazul lui Christos ele nu există în mod necesar, ci prin puterea minții, pentru că el nu are nici o pasiune pe care să nu o fi trezit el. Căci, în cazul lui Christos, puterile inferioare erau atât de supuse rațiunii încât ele nu puteau face nimic sau nu sufereau nici o modificare fără acordul rațiunii; iată de ce s-a spus mai sus: „Iar Isus, când a văzut-o că plânge și că plâng și iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat” (In 11, 33). „Ai zguduit pământul”, adică natura umană, „l-ai despicat” (Ps 60, 4).

Astfel, sufletul lui Christos a fost tulburat în sensul că nu a suferit ceva contra rațiunii, ci a avut o tulburare într-nsul potrivit ordinii rațiunii.

În legătură cu aceasta trebuie știut că Domnul a voit să fie tulburat pentru două motive. Primul, din cauza învățăturii de credință, pentru a dovedi adevărul naturii sale umane; de aceea, de aici înainte, apropiindu-se Pătimirea sa, el s-a comportat în toate potrivit naturii sale umane.

În al doilea rând, pentru a ne da un exemplu: căci, dacă s-ar fi comportat în toate cu aceeași statornicie și fără să simtă nici un fel pasiune în sufletul său, n-ar fi putut să dea oamenilor un exemplu suficient pentru a suporta moartea. A voit să fie tulburat pentru ca, atunci când noi suntem tulburați, să nu refuzăm suportarea morții și să nu defectăm în această privință. „Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4, 15).

Din toate acestea reiese limpede continuitatea cu ceea ce era mai sus. Pentru că, într-adevăr, spusese: „Cel care își urăște sufletul în această lume îl va salva în viața eternă”, un lucru prin care i-a îndemnat pe discipolii săi să accepte Pătimirea și nimeni să nu spună: „O, Doamne, tu poți să vorbești oricât și să filosofezi în liniște despre tema morții, tu care, existând fără să cunoști durerile omenești, nu ești tulburat de moarte”. Pentru a exclude și lucrul acesta, a voit să fie tulburat.

Dar această tulburare a lui Christos a fost naturală, căci dacă sufletul dorește în mod natural să fie unit cu trupul și tot la fel (natural) respinge separarea de corp, cu atât mai mult rațiunea lui Christos i-a permis sufletului său și puterilor sale inferioare să ducă la îndeplinire ceea ce le era propriu.

Din cauza a ceea ce spune „Acum sufletul meu este tulburat (…)” a fost distrusă eroarea lui Arie și Apolinariu care susțineau că în Christos nu există suflet, ci doar Cuvântul.»

(Toma de Aquino, Expos. in Ev. S. Joanni, nr. 1650-1654, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica din 18 martie 2018:

  • 18 martie 2018

Lasă un răspuns