Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Terapia libertății din parabola fiului risipitor

În parabola fiului risipitor pe care am ascultat-o astăzi este vorba despre trei feluri de iubire. Prima este iubirea Tatălui, a doua este iubirea de copil a fiului răzvrătit și a treia se referă la iubirea adolescentină a fiului mai mare. În termenii lui Erich Fromm, parabola fiului risipitor ilustrează doar două feluri de iubire, și anume iubirea infantilă și iubirea matură. Iubirea infantilă este susținută de principiul potrivit căruia iubesc pentru că sunt iubit. Iar iubirea matură se bazează pe un alt principiu, adică sunt iubit pentru că iubesc.

La cele două forme de iubire imature parabola fiului risipitor propune o singură soluție: terapia libertății. Plecarea fiului risipitor din casa Tatălui este motivată de dorința libertății. În aceeași situație este și fiul mai mare care, rămânând acasă, voia să fie liber. Dar ambii au pierdut sensul libertății care, printre altele, înseamnă relație deschisă, matură, responsabilă cu aproapele, nu idolatrie, egoism, subjugare sau sclavie.

Fiul risipitor ajunge într-o stare cumplită de degradare. Și-a risipit averea cultivând forme de iubire care nu angajează. A căutat pur și simplu afecțiunea ca atare, fără să-i pese de faptul că, în lipsa relației responsabile cu aproapele, afecțiunea poate să ucidă. A devenit sclavul lucrurilor și persoanelor pe care le-a iubit pentru că le-a tratat ca pe niște obiecte de consum.

Fiul mai mare s-a enervat din cauza iubirii milostive, fără discriminare, nemărginite a Tatălui. Cum să te porți la fel față de cei buni și față de cei răi? Nu este admisibil, își zicea fratele mai mare. Era sclavul invidiei, iubirii prin comparație, iubirii capriciu, iubirii comerciale – îți dau (fidelitate, bani, muncă etc.) ca să-mi dai (iedul, trupul, mintea, inima etc.). Nu a simțit că inima Tatălui era toată și pentru totdeauna cu el.

Câteva expresii din parabola fiului risipitor merită să fie meditate în cursul săptămânii următoare.

Prima: Tatăl „le-a împărțit averea” (Lc 15, 12), deși putea să nu le-o împartă. Asta înseamnă că Dumnezeu este liber, iar noi nu-l putem iubi decât în libertate. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu din constrângere sau din teamă.

A doua: fiul risipitor „a plecat într-o țară îndepărtată” (Lc 15, 13). Și noi trebuie să plecăm dacă „acasă” înseamnă absența libertății. Nu putem rămâne acasă pe bază de compromisuri. Va fi mult mai greu să ne eliberăm de lanțul cedărilor compromițătoare și să redobândim bucuria libertății.

A treia: fratele mai mare „s-a mâniat și nu voia să intre” (Lc 15, 28). Fiul mai mare este inflexibil. Are o iubire contractualistă. Prin această parabolă Isus ne invită să riscăm, să ne pierdem pentru a ne regăsi. Pe cale de consecință erorile, chiar și păcatele ne pot face mai umani și ne pot apropia de Dumnezeu. Detalii în predica de mai jos.

  • 31 martie 2019
Convertirea ca ieșire din banalitatea răului

Convertirea poate fi un răspuns personal la tragediile și la nenorocirile la care suntem martori direcți sau indirecți. Dar lucrul acesta se întâmplă destul de rar. Cum ne dăm seama că are loc așa ceva?

Începutul convertirii de la rău la bine se manifestă prin solidaritatea față de victime sau rudele lor. Aceștia înțeleg că li se putea întâmpla și lor același lucru. Își dau seama că viața este fragilă, că este ca un fir de ață care oricând se poate rupe. De aceea părăsesc stilul de viață superficial. Dar câți sunt aceștia? Ne numărăm și noi printre ei?

Când spun noi nu mă refer acum la toată lumea, ci la noi cei din București. Să vedem ce s-a întâmplat aici după tragedia care a avut loc în 30 octombrie 2015 la #Colectiv, în București. S-a convertit careva de la rău la bine, în orice formă s-ar manifesta acesta? Dacă ne analizăm cu atenție și sinceritate, putem spune că nu au avut loc prea multe convertiri. Poate că unii s-au „bucurat” că nu au fost acolo sau nu au avut prieteni și rude printre victime. Dar această „bucurie” nu este sănătoasă, nu este evanghelică, nu dă roade spre binele nostru și al altora.

#Colectiv seamănă și, în același timp, se deosebește de nenorocirile despre care vorbește Isus astăzi, duminică, 24 martie 2019, în Luca 13, 1-9. Diferența constă în faptul că la #Colectiv au fost mai multe victime: 64 de morți și 186 de persoane spitalizate cu răni grave. Asemănarea se referă la interpretările pe care le-au dat oamenii acestui eveniment tragic.

Unii au spus că victimele și-au meritat soarta, la fel ca și în Evanghelie, alții, pe urmele lui Isus, au încercat să se solidarizeze cu oamenii năpăstuiți și rudele lor. Ba mai mult decât atât, asimilând sensul parabolei lui Isus despre smochinul neroditor, unii au celebrat în viața lor convertirea de la ură și corupție la solidaritate și dreptate socială. Ne numărăm și noi printre aceștia?

În predica postată mai jos este vorba despre convertirea de la rău la bine în două forme. Prima este convertirea radicală, adică trecerea de la Satana, de la faptele lui și mândria lui la Dumnezeul lui Moise, la Dumnezeu milostivire care a văzut suferința poporului său și a coborât la el ca să-l elibereze. A doua este convertirea continuă sau intrarea în dialogul dintre Dumnezeu Tatăl – stăpânul viei – și Dumnezeu Fiul – viticultorul. Pe această ultimă cale, convertirea înseamnă părăsirea unui stil de viață fără roade sau ieșirea din banalitatea răului și intrarea în împărăția binelui. Detalii găsiți mai jos.

  • 24 martie 2019
Isus Transfigurat spune: Coborâți de pe Tabor!

Cine dintre noi nu ar vrea să rămână cât mai mult timp pe Tabor? Asemenea sf. Petru, cred că mulți ar dori să facă una, două, trei colibe și să nu mai coboare de pe muntele manifestării luminoase a lui Christos. În zilele noastre această rămânere fără termen pe Tabor este o tentație frecventă. Fie că este vorba despre Tabor-ul prezenței sacramentale a lui Dumnezeu, fie că este vorba despre muntele prezenței mijlocite de rugăciunea personală sau despre Tabor-ul atmosferei mistice din biserici. Această tentație pune în pericol identitatea noastră creștină, care se hrănește în biserică, prin rugăciune și sacramente, dar se concretizează în alegerile morale de zi cu zi.

Într-adevăr pentru creștinii contemporani problema cea mai grea pare să fie coborârea de pe muntele intențiilor spirituale și îndreptarea spre Calvarul realității concrete. Această schimbare de mers comportă riscul compromiterii. Fiind imprevizibilă, provocatoare, solicitantă, realitatea trezește fiori de spaimă. Trecerea dintr-un registru într-altul, adică de la intenție la realitatea vieții practice, se face printr-o decizie luată în mod liber. Câți dintre noi sunt pregătiți să o ia?

Cine ia această hotărâre împreună cu Isus străbate drumul de la Iordan la Ierusalim, de la botez la înviere fascinat de iubirea Tatălui. Este vorba de acea iubire care l-a făcut pe Isus să se schimbe la față în prezența ucenicilor săi. Aici este cheia de înțelegere a Evangheliei Schimbării la față.

Isus pe Tabor se afla la jumătatea distanței dintre botez și înviere. Își asumase la botez să străbată drumul până la Ierusalim, dar acum, pe muntele Schimbării la față, fiind persoană liberă, putea să se oprească. Totuși, a luat din nou decizia de a merge până la capăt. Știa bine ce-l așteaptă acolo, dar ascultarea față de iubirea Tatălui pe care a promis-o la botez a fost mai puternică.

Și noi suntem puși la încercare acum în timpul Postului Mare. Suntem invitați să parcurgem din nou în mod spiritual distanța dintre Iordan-ul și Ierusalim-ul nostru, dintre botez și noaptea Învierii Domnului. Trebuie să ne purificăm de petele, zbârciturile și rănile noastre spirituale. Dar pentru asta trebuie să coborâm din planul intențiilor la nivelul deciziilor de viață creștină. Suntem pregătiți să luăm aceste hotărâri?

Ce ne face să vrem să rămânem în colibele de pe Tabor? Societatea în care trăim astăzi se descreștinează în mod vizibil. Cuvântul pe care l-am ascultat este un Cuvânt de trimitere în misiune: coborâți de pe munte!

Coborâți în cetate, evanghelizați așa cum am făcut Eu, pare să ne spună Isus. Deci, evanghelizare prin molipsire, prin atracție, prin învățătură, prin eliberare; nu prin impunere, prin constrângere sau subjugare. Mai multe despre această evanghelie și predica pe care am ținut-o în 17 martie 2013 la catedrala sf. Iosif din București puteți afla în materialul postat mai jos.

  • 17 martie 2019
Ispita este locul în care se vede cine sau ce suntem

Ispita este necesară. Spunea Sfântul Anton abate: „Trebuie să fim ispitiți! Altfel, nu vom fi mântuiți!” În rugăciunea „Tatăl nostru” îi cerem deseori lui Dumnezeu: „și nu ne duce pe noi în ispită”. Ce înseamnă asta? Sensul acestei invocații este următorul: Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită! Da, așa este, pentru că ispita nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana. Dumnezeu permite ispita pentru ca să creștem în fidelitatea față de El. Ispita arată dacă viața noastră este centrată pe credința în El sau pe iubirea necontrolată față de lucruri sau de persoane.

Evanghelia primei duminici din Postul Mare ne ajută să înțelegem cine este ispititorul. Citim în Lc 4, 1-13 că Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu, iar acolo Satana l-a ispitit. Ni se dă de înțeles că, într-un anumit fel, Domnul Isus nu voia să meargă în pustiu. Fiind și om, suntem dispuși să înțelegem această atitudine. La fel ni se întâmplă și nouă, nu-i așa? Nu ne plac ispitele! Dar, revenind la Isus, pentru El, ispita a fost locul sau momentul în care Dumnezeu Tatăl a văzut ce fel de idee avea Isus din Nazaret despre propria lui misiune ca Mesia.

Cele trei ispitiri despre care vorbește evanghelistul Luca, dar și sfântul Matei, sunt aceleași. Doar ordinea este diferită. Toate trei se reduc la ispita puterii, care se exercită într-un anumit fel în planul lui Dumnezeu și în alt mod la nivel uman. La Dumnezeu „putere” înseamnă nu să fii servit, ci să servești pe alții. Să ajuți pe cel care este zdrobit, neputincios, pe scurt, să-l ridici pe cel căzut, indiferent de condiția umană, religioasă, socială în care se găsește. Și, evident, fără să condiționezi acest ajutor.

Accentul principal din predica de astăzi a căzut pe modul de a înțelege ispita ca loc de manifestare a identității noastre. Ispita arată cine sau ce suntem noi. Când este ispitit sau pus la încercare, omul caută puncte de sprijin. Dacă ele sunt la Dumnezeu, credința lui este fidelă. Dacă nu, Biserică îi propune să recurgă la practicile reparatorii specifice Postului Mare: rugăciunea, postul și pomana. Toate trei au o semnificație relațională. Rugăciunea înseamnă relație cu Dumnezeu, postul, relație cu lumea materială, iar pomana, relație cu aproapele.

Mai multe puteți să aflați ascultând predica ținută în 10 martie 2019 la catedrala sf. Iosif din București. Predica este postată mai jos. Vă doresc să aveți un Post Mare binecuvântat cu multe roade!

  • 10 martie 2019