Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Iubirea dușmanilor golește inima de ostilitate

Iubirea dușmanilor este considerată de unii dintre noi un fel de ideal utopic sau o formă de boierie spirituală, ori, mai rău, o formă de slăbiciune. Este suficient să deschizi puțin televizorul ca să te convingi de faptul că societatea în care trăim este marcată de ură, dușmănie, învrăjbire, răzbunare. Din păcate nu se aude în spațiul public românesc îndemnul: „iubiți pe dușmanii voștri!”. Sau, se mai aude, totuși, dar numai pe la biserici. Însă și acolo, parcă nu se spune din toată inima că trebuie să-i iubim pe dușmani. Se zice că e bine să-i iertăm sau să-i tolerăm, dar să-i iubim? Nici vorbă! Cum să-l iubești pe cel care îți face rău, te blestemă, te defăimează, te lovește peste obraz, îți fură mantia?

Cine face asta, adică cine practică iubirea dușmanilor, denotă că este ori slab de înger, ori „sclav” al mult visatei păci universale ce nu se va realiza niciodată! Acest lucru îl susțin mulți dintre frații și surorile noastre nu prin vorbe, cât mai ales prin fapte. Dacă intrați de curiozitate în sălile tribunalelor, acolo veți găsi o mulțime de creștini (poate doar cu numele?) care își revendică dreptatea tocmai pentru că au fost batjocoriți, au fost blestemați, au fost defăimați, au fost loviți peste obraz sau li s-a furat mantia. Pentru această observație să mă ierte avocații și judecătorii civili din tribunalele noastre.

Neîndoielnic suntem cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu și ai Împărăției Cezarului. Trebuie să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Dar iubirea dușmanilor unește cele două Împărții. Isus ne cere sau, dacă acceptați formularea, ne poruncește să-i iubim pe cei ce ne fac rău, ne blestemă, ne batjocoresc, ne defăimează (cf. Lc 6, 27-38). Comportându-ne în felul acesta, dovedim că suntem ucenicii lui Christos și începem să trăim darul învierii și al vieții celei noi în Dumnezeu.

Dacă nu reușim să trăim iubirea dușmanilor, zădărnicim structura ființei noastre, care este făcută pentru întâlnirea cu celălalt, pentru viața împreună cu altul. În termenii lecturilor de astăzi (cf. 1 Cor 15, 45-49), zădărnicim harul învierii, adăugând întuneric la întuneric, ură la ură, răzbunare la răzbunare, moarte la moarte. Într-adevăr, ucenicul lui Isus care uită de Dumnezeu și trăiește doar în Împărăția Cezarului, riscă să ajungă un fel de lup (păgân) pentru semenul său. Da, fără idealuri și valori spirituale, oamenii ajung să trăiască toți împotriva tuturor. Pentru mai multe detalii vă recomand cartea De cive, scrisă de filosoful englez Thomas Hobbes (+ 1679), care a analizat constatarea celor din vechime că, în anumite condiții, homo homini lupus est.

Pe scurt, insistența evangheliei acestei duminici pe iubirea dușmanilor este o chemare puternică la convertirea nu a dușmanilor, ci a celor care se consideră sau doresc să fie discipolii lui Christos. Trăirea acestei iubiri grele, dar nobile este semn clar de convertire, de înviere. Dă-ne, Doamne, acest mare har! Să-i putem iubi pe dușmanii noștri din toată inima! Mai multe detalii în predica postată mai jos.

  • 24 februarie 2019
Spiritul de sărăcie semnul și gloria Bisericii lui Christos

Spiritul de sărăcie nu se confundă cu spiritul de consum. Spiritul de sărăcie înseamnă libertate față de lucrurile materiale. Spiritul de sărăcie nu înseamnă disprețuirea bunurilor create. Spiritul de sărăcie nu este totuna cu mizeria, foametea, lipsurile de multe feluri. Spiritul de sărăcie înseamnă stimă față de valorile umane și față de lucrurile create, care sunt primite și transmise altora ca dar al lui Dumnezeu.

De curând și România a îmbrățișat spiritul de consum, specific societăților capitaliste dezvoltate. Astfel se dorește ca societatea românească să-și fundamenteze progresul economic și social pe dezvoltarea consumului. Se caută stimularea dorinței de a consuma și a dorinței de a avea, pentru că, nu poți consuma dacă nu ai ceva bani (avere). Uneori se insistă atât pe mult pe acest aspect (publicitatea) încât chiar că îți vine să crezi că „dacă nu consumi, nu exiști” (Zygmunt Bauman).

Dar goana după avere ca scop în sine și unică garanție a bunăstării paralizează relațiile dintre oameni. Acestea ar trebui să fie caracterizate de iubire, generozitate, solidaritate. În schimb vedem că în familie sau în societate au apărut relații noi care nu au nimic de-a face cu dragostea și încrederea reciprocă între oameni. Într-un sens general ele pot fi definite individualiste sau cinice.

Neluând în seamă spiritul de sărăcie și binele aproapelui, victimele societății de consum caută îmbogățirea cu orice preț, prestigiul cu orice preț, fericirea personală cu orice preț, pe scurt, bunăstarea proprie cu orice preț. Aici poate și trebuie să intervină educația creștină cu privire la sărăcie și bogăție, pentru că face diferența între folosirea și posedarea lucrurilor vremelnice.

Dar educația creștină vorbește și despre spiritul de sărăcie din fericirile evanghelice care conduce la renunțarea de bună voie la lucrurile trecătoare. Această renunțare urmărește în primul rând obținerea binelui suprem, care este iubirea lui Dumnezeu, și a binelui imediat, care este iubirea aproapelui.

Spiritul de sărăcie cuprinde toate aceste aspecte, dar și altele despre care am vorbit în predica din 17 februarie 2019, la catedrala sf. Iosif din București. De exemplu, educația în spiritul sărăciei ajută și la identificarea adevăratei scări de valori în viață, pentru că ne ajută să facem diferența între valorile existențiale, spirituale și cele economice. Ne ajută să păstrăm ordinea justă a priorităților și să nu-l sacrificăm pe Dumnezeu sau/și pe aproapele de dragul lucrurilor materiale. Despre toate acestea și altele în plus puteți afla mai multe ascultând predica postată mai jos.

  • 17 februarie 2019
Uimirea iertării face diferența între pacient și penitent în Biserică

Ce ne place să fim în Biserică? Pacient sau penitent? În care postură ne simțim mai bine? Care condiție ne atrage mai mult? În jurul acestor întrebări am meditat astăzi, 10 februarie 2019, împreună cu numeroșii credincioși prezenți la sf. liturghie de la ora 12.15 în catedrala sf. Iosif din București. Vreme frumoasă afară, dar și în sufletele oamenilor. Mulțumim lui Dumnezeu!

Am primit deja câteva mesaje de mulțumire de la credincioșii din țară care m-au ascultat accesând site-ul www.catedralaonline.ro Mi-au mulțumit pentru faptul că am subliniat importanța recunoașterii condiției de penitent în viața creștină. Într-adevăr, mulți dintre noi se poticnesc în condiția de pacient al Bisericii. Aceștia așteaptă ca tot ceea este bun în viața lor să vină prin sau de la Biserică. Astfel, Biserica trebuie să le asigure reușita la școală, găsirea unui serviciu, întâlnirea unui soț/soții cumsecade, mărirea salariului, reușită în viață, găsirea obiectelor pierdute etc. Neîndoielnic, cu asemenea oameni Biserica nu poate să crească sau să înflorească.

Potrivit Evangheliei de astăzi (Lc 5, 1-11), Biserica se zidește pe terenul experienței greșelilor conștientizate și iertate de harul lui Dumnezeu milostiv. Am văzut în Evanghelie cum Sf. Petru l-a întâlnit pe Isus și s-a încredințat Cuvântului său. Acestea par să fie condițiile pentru ca Biserica, atunci, dar și astăzi, să poată să prindă împotriva oricărei speranțe o mulțime de pești. În fine, după această minune, Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Isus și a exclamat: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc 5, 8).

În Biserica în care trăim nu prea există păcătoși doritori de convertire, ci doar bolnavi sau pacienți spirituali. Cum să facem trecerea de la condiția de pacient la cea de penitent, sau de la condiția de chemat la cea de trimis, ori de la condiția de ființă pescuită la cea de pescar? Răspunsul este simplu, dar mai greu de pus în practică: prin convertire. Primul pas spre convertire este conștientizarea experienței fragilității noastre umane, a păcatului care este în noi, dar și cererea de iertare pentru nedreptatea pe care i-am făcut-o lui Dumnezeu sau/și nouă. În fine, gesturi promițătoare de convertire sunt și cererile de iertare publice sau private, în nume personal sau instituțional. Despre toate acestea puteți afla mai multe ascultând predica postată aici.

  • 10 februarie 2019
Toți avem nevoie de iubire adevărată nu falsă sau verosimilă

Iubire adevărată, iubire falsă, iubire verosimilă. Cu aceste trei feluri de iubire se confruntă omul din zilele noastre. Pe care să o îmbrățișeze și să o trăiască? Până nu de mult știam că există două feluri de iubire, și anume iubirea sacră și iubirea profană. Cea profană are rădăcini adânci în civilizațiile și cultura omenirii din toate timpurile. Despre această iubire a vorbit în mod excelent filosoful grec Platon. El i-a dat acestei iubiri numele de eros. Cea sacră are rădăcini în credința și tradiția creștină. Este unică în genul ei. Aceasta nu doar că a fost adusă în discuție de Isus, Domnul nostru, ci a fost întrupată în viața, cuvintele și minunile sale aici pe pământ.

Papa Benedict al XVI-lea ne invită în enciclica „Deus caritas est” (Dumnezeu este iubire) să unim iubirea profană cu iubirea sacră. Însă celelalte trei forme de iubire trebuie separate pentru a o identifica pe cea care dă viață. Una dintre ele are nevoie de mai multă grijă din partea noastră, și anume iubirea adevărată. Această formă de iubire unește eros și agape, iubirea dorință de celălalt cu iubirea sacrificiu de sine în favoarea aproapelui. Celelalte două sunt prezente în noi fără voia noastră, cumva. Una din cauza slăbiciunii firii omenești, iubirea falsă, cealaltă din cauza mijloacelor de comunicare socială – internet, tabletă, telefon etc.

Într-adevăr, în contextul tehnologic în care trăim astăzi, instrumentul a devenit mesaj. Astfel iubirea verosimilă, iubirea care pare să fie o iubire autentică, dar nu este, intră vrem-nu vrem în viețile noastre. Locul prin excelență unde învățăm cum să ne orientăm între aceste forme de iubire este familia. Aici, în familie, iubirea dorință crește în orizontul iubirii jertfă de sine, iubirea adevărată și, în felul acesta, deschide drumul unei vieți împlinite sau reușite.

Cât de actuală este afirmația sfântului Paul din 1 Cor 13,8 ? Aici se spune că știința se va sfârși, dar iubirea nu va înceta niciodată. Despre raportul dintre știință și iubirea adevărată am vorbit în predica din duminica aceasta, 3 februarie 2019, la catedrala sf. Iosif din București, în prezența a numeroși credincioși, pledând pentru construcția unei civilizații a iubirii.

Iubirea adevărată este totul. În Biserică, fără iubire, credința ucide. În societate, fără credință, iubirea devine un fel de filantropie agnostică, lipsită de credibilitate. În lume, fără iubire, dreptatea devine cruzime, cum îmi spunea cineva chiar astăzi după predică. În sfârșit, în orice familie sau în orice comunitate, fără iubire, libertatea devine libertinaj. Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 3 februarie 2019