Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
La începutul credinței noastre sunt fapte și martori

Credința noastră este primită și bazată pe mărturia de viață a celor care ne-au transmis-o. Fiecare dintre noi recunoaște că a fost un om (tata, mama, fratele, sora, prietenul etc.) care ne-a ajutat să facem primul drum la biserică. Sau, că a fost un om care ne-a deschis inima spre credința în Dumnezeu. La unii aceste amintiri sunt momente plăcute, edificatoare, memorabile, în schimb la alții, nu.

Lăsând deoparte calitatea acestor amintiri, putem spune că la începutul credinței noastre au fost niște fapte de credință ale unor martori demni de crezare. Neîndoielnic, acceptarea și trăirea credinței au depins de harul lui Dumnezeu, dar și de noi. Cum se îmbină toate acestea în viața concretă a omului credincios?

Problema transmiterii și acceptării credinței creștine în zilele noastre este, într-adevăr, o problemă. Părinții afirmă lucrul acesta când încearcă să se îngrijească de formarea religioasă a copiilor lor. Dar și preoții sunt de aceeași părere. Dacă stăm de vorbă cu ei, aceștia spun că și la oamenii maturi, în vârstă, se observă o anumită inapetență pentru realitățile spirituale. Această stare de fapt devine evidentă cu ocazia pregătirii pentru căsătorie, botez sau a primirii vreunui alt sacrament.

Unii dintre responsabilii pastorali își pierd speranța și spun că, de fapt, credința nu mai poate fi transmisă. Revoluția tehnologică, dezrădăcinarea culturală, globalizarea sau/și multiculturalismul ar fi schimbat ADN-ul omului. Celula umană s-ar opune credinței. Inima omului ar fi devenit insensibilă la manifestările cosmice ale sacrului sau la chemările interioare ale absolutului. Oare chiar așa să fie?

Prima predică pe care a ținut-o Isus la sinagoga din Nazaret nu a avut succes. Tocmai de aceea sfântul evanghelist Luca își începe evanghelia sa făcând referință la fapte și martori, care devin astfel bază a credibilității evangheliei scrisă de el. Deci credința în Evanghelia lui Isus nu înseamnă un salt în nimic și nu cere suspendarea „rațiunii„ pentru a accepta „ipoteza Dumnezeu”. Și totuși, a crede sau a nu crede, se bazează doar pe fapte și pe martori? Am încercat să răspund la aceste întrebări în predica din 27 ianuarie 2019, la liturghia de la 12.15 din catedrala sf. Iosif din București. Erau prezenți numeroși credincioși, ca și în duminicile anterioare. Detalii despre atmosfera din catedrală puteți găsiți în omilia postată mai jos.

  • 27 ianuarie 2019
Nunta din Cana: Creștinismul e religia bucuriei

Schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii este prima minune săvârșită de Isus. Evenimentul are o încărcătură simbolică. Sfântul Ioan Evanghelistul vorbește despre ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana (In 2, 1-11) pentru ca noi, asemenea primilor ucenici, să credem.

Este surprinzătoare precizarea din al doilea verset: „Și Mama lui Isus era acolo”. Dacă citim cu atenție evanghelia după Ioan, o mai găsim pe Mama lui Isus la sfârșitul vieții Fiului. Mai exact în timpul dialogului de pe Calvar, când Isus răstignit stă de vorbă cu Mama sa și cu ucenicul iubit (In 19, 25-27).

Concluzia evangheliei de astăzi este aceasta: după ce au văzut minunea, „ucenicii au început să creadă în El” (v. 11). Asta înseamnă că prezența Mamei lui Isus la începutul și la sfârșitul evangheliei are un rost. Într-adevăr, Maica Domnului l-a însoțit pe Isus în timpul activității sale publice, pe de o parte, iar pe de alta, ne este prezentată ca model de credință în Isus.

Pentru noi, nunta din Cana este o invitație la refacerea legăturii dintre Mama lui Isus și Biserică. Maica Domnului se află mereu în bucătăria relației noastre cu Christos. Vede imediat dacă avem sau nu mai avem vin, dacă legătura noastră cu Isus Domnul s-a transformat în datorie obositoare, apoasă.

De asemenea, nunta din Cana este o aducere aminte că participarea noastră la sărbătoarea întâlnirii cu Christos are ca ingredient principal vinul, adică bucuria. Oare de ce am despărțit sărbătoarea liturgică, religioasă de bucurie? Știm să ne bucurăm în afara Bisericii, dar la sfânta liturghie venim cu sughițuri, oftaturi, pe scurt, din datorie. Și ceea ce este și mai rău, ieșim așa cum am intrat. Suntem apă (oboseală, datorie, uscăciune religioasă) și la intrare și la ieșirea din biserică. Mai multe detalii despre modul în care putem depăși această situație găsiți în predica postată mai jos.

  • 20 ianuarie 2019
Copilul botezat este altfel decât cel nebotezat

Botezul Domnului este sărbătoarea care încheie timpul Crăciunului în Biserica Catolică de rit latin. Desprinderea acestei sărbători de Epifania din 6 ianuarie are un rost. Într-adevăr, în urmă cu o săptămână am sărbătorit manifestarea divinității lui Isus în fața magilor. Astăzi am celebrat arătarea gloriei divine a lui Christos în fața sfântului Ioan Botezătorul și a poporului care se boteza în Iordan.

Pornind de la botezul lui Isus de acum circa 2000 de ani, Biserica ne invită să medităm asupra botezului nostru. De aceea am încercat să arăt în omilia de astăzi că, primind botezul, noi ne-am născut din nou și am devenit fii ai lui Dumnezeu. Părinții care ne-au dăruit viața pământească ne-au iubit atât de mult încât ne-au oferit și viața spirituală. Pe cale de consecință am fost botezați sau încreștinați. Știau în felul lor că botezul este calea de acces către comuniunea de viață a Sfintei Treimi.

Dar li s-a confirmat lucrul acesta atunci când copilul lor a primit botezul în numele persoanelor Sfintei Treimi. Cu această ocazie au dat copilului lor un nume de sfânt, un patron spiritual care să hrănească credința și iubirea lui creștină. Astfel, prin numele primit, copilul botezat a fost scos din anonimat și prezentat în fața lui Dumnezeu ca discipol al lui Christos. Pentru acest copil apa de la botez a fost un adevărat izvor spiritual. A fost fântâna de iubire sacrificiu de sine a lui Christos. În fine, după ce a fost spălat în iubirea lui Christos, copilul botezat a fost îmbrăca cu demnitatea-putere de a-l imita.

Așadar, botezul este primul și cel mai important sacrament prin care un copil a devenit discipol al lui Christos. Copilul botezat este chemat să-l urmeze când va fi mare prin fapte concrete care să vestească Evanghelia împărăției lui Dumnezeu. Adică, să-și asume angajamentul luat de părinți și nași de a face în așa fel încât prin viața lui vestea cea bună să ajungă la cei săraci. Cei captivi să fie eliberați. Cei orbi să vadă lumina. Cei asupriți să fie mângâiați. Toți oamenii să poată beneficia de Anul de milostivire a Domnului (cfr. Lc 4, 18-19).

Dacă am înțelege cât de mare este cadoul pe care ni l-au făcut părinții și nașii prin cererea botezului în numele nostru, inima ni s-ar umple de recunoștință față de ei. Să ne amintim astăzi de gestul lor cu gratitudine și bucurie! Mai multe detalii despre felul în care să păstrăm darul-lumină al botezului în viața noastră găsiți în omilia postată mai jos.

  • 13 ianuarie 2019
Epifania face diferența între viața banală și viața creștină

Epifania sau Arătarea Domnului este una dintre cele mai mari sărbători creștine. Cu acest titlu, sărbătoarea se celebrează în ziua de 6 ianuarie și dezvoltă tema manifestării divinității lui Isus Christos în fața magilor, a iudeilor și a ucenicilor. În fața magilor epifania a avut loc la Betleem, în fața iudeilor, la botezul lui Isus în Iordan, iar în fața ucenicilor, la nunta din Cana Galileei.

Biserica Catolică de rit latin pune accentul în rugăciunile și lecturile din ziua de 6 ianuarie pe epifania de la Betleem, unde Isus Christos li s-a arătat magilor ca Fiu al Mariei și Fiu al lui Dumnezeu. La liturghia de la 12.15, de la catedrala sf. Iosif din București, în prezența a numeroși credincioși, pornind de la evanghelia zilei (Mt 2, 1-12), am subliniat importanța căutării lui Isus Christos în viața noastră creștină. În momentul de față, unul din cinci locuitorii ai planetei nu au auzit nimic despre Christos. De asemenea, mulți dintre cei care au fost botezați nu mai vin la biserică. Sunt ca un fel de stele stinse, moarte, care nu mai luminează, nu mai răspândesc în jur pacea și iubirea lui Christos.

Epifania mi-a dat prilejul, printre altele, să ridic aceste întrebări: cum putem deveni stele strălucitoare pentru cei din jur? Cum putem lumina calea celor care vor să-l cunoască pe Christos? La cine este Christos mai prezent: la cei care îl au în inima lor în mod formal, ritualist, exterior (au fost cândva botezați și miruiți) sau la cei care îl caută din toată inima (chiar dacă nu fac parte din Biserica lui Christos)? Ce se întâmplă cu cei care îi simt prezența lui Christos în inima lor și în același timp îl caută cu sinceritate?

Darurile magilor sunt un fel de hârtie de turnesol a luminozității noastre creștine. Aur îi oferă lui Christos doar regii, cei stăpâni pe viața lor. Oare noi suntem liberi și stăpâni pe viața noastră? Tămâie îi oferă cei care au simțul rugăciunii și al adorației. Oare noi îl adorăm doar pe Dumnezeu? Nu cumva avem și câțiva dumnezei falși? Smirna poate fi oferită de cel ce cunoaște greutățile vieții omenești. Oare noi suntem dispuși să le acceptăm pentru o cauză mai mare sau preferăm lenea, divertismentul și altele asemenea alunecând într-o viață banală? Despre toate acestea puteți să aflați mai multe ascultând predica postată mai jos. Vă doresc tuturor un An Nou mai bun, cu sănătate, pace și multă binecuvântare!

  • 6 ianuarie 2019
Anul Nou sau Crăciunul Mic al Maicii Domnului

Anul Nou 2019 potrivit calendarului solar l-am celebrat în satul meu natal, Buruienești, județul Neamț. După cum se știe, în ziua de 1 ianuarie, Biserica Romano-Catolică celebrează mai multe evenimente. Întâi de toate Solemnitatea Mariei, Născătoare de Dumnezeu. Apoi Octava Nașterii Domnului. În al treilea rând Anul Nou, începutul anului civil. Și, în fine, Ziua Mondială a Păcii, instituită de Sfântul Papă Paul al VI-lea în urmă cu 52 de ani.

Pentru a cuprinde toate aceste evenimente, am vorbit în cadrul omiliei despre Crăciunul Mic. O tradiție creștină veche face deosebire între Crăciunul Mare și Crăciunul Mic. Primul este consacrat în mod exclusiv Pruncului Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei. Al doilea este rezervat Mariei, Născătoare de Dumnezeu sau Maică a lui Dumnezeu, ori Theotokos, cum s-a spus în limba greacă (Conciliul din Efes, 431).

Neîndoielnic Maria a jucat un rol important în Întruparea celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi. După ce a acceptat invitația îngerului Gabriel de a fi mama lui Isus (Lc 1, 26-38), Maria a plecat în vizită la Elisabeta. Aceasta a primit-o în casa ei cu următoarele cuvinte: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău. Și de unde mie aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc 1, 42-43). Maria ca Mamă a lui Isus, Om și Dumnezeu, a îndeplinit o misiune unică în planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor.

În lectura a doua de la liturghia de astăzi, Sfântul Paul spune că „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege” (Gal 4,4). Iar ceva mai departe Paul adaugă că „Dumnezeu l-a trimis pe Spiritul Fiului său în inimile noastre, care strigă Abba, Tată”. Această afirmație ne ajută să înțelegem că Maria este mama tuturor fraților și surorilor lui Isus. De aceea, o cinstim și urmăm exemplul de credință al Mariei. Ea este chipul milostivirii divine și, ca atare, stă de partea noastră în relația cu Dumnezeu Tatăl. Despre nevoia de a ne raporta cât mai des la Maria, ca Mama noastră în ordinea mântuirii, în viața de familie, dar și în societate am vorbit în omilia postată mai jos.

  • 1 ianuarie 2019