Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Christos Rege Cine sunt ambasadorii lui

„Christos Rege” nu este o sărbătoare veche. A fost înființată în 1925 de către Papa Pius al XI-lea. Contextul social și politic al vremii, atât în Italia, cât și în alte țări din Europa, era marcat de afirmarea curentelor politice fasciste. De aceea, Papa a căutat să atragă atenția politicienilor să nu alunece în populism și demagogie. Spiritul sărbătorii spune că puterea politică înseamnă slujire, după exemplul lui Christos. Din păcate semnalul lui de alarmă nu a fost luat în seamă.

Titlul de Christos Rege este potrivit, pentru că Isus și-a asumat titlul de Rege. În Evanghelii cuvântul Rege apare de 16 ori. În contextul Pătimirii apare de 12 ori. Isus a recunoscut că este Rege, dar, a precizat că împărăția lui nu este din lumea aceasta. De asemenea, Isus a spus că a venit să dea mărturie despre adevăr. Astfel, împărăția lui Christos Rege se răspândește lent, dar eficace, prin puterea de atracție a adevărului.

Regalitatea lui Christos Rege se exercită prin fascinație, nu prin forță. Autoritatea influențează datorită calității morale sau spirituale a persoanei care o deține. Aceasta nu are nevoie de putere pentru a-i controla pe cei pe care îi influențează. Puterea politică rezidă într-o anumită funcție sau poziție, de rege sau de președinte, de exemplu. Nu rezidă în persoana care ocupă sau primește funcția politică. Puterea politică nu are nimic comun cu bunătatea sau înțelepciunea. Am văzut în istoria noastră recentă că mulți oameni tâmpiți, unii chiar răi, au exercitat puterea politică.

Puterea spirituală rezidă complet într-un individ sau într-o persoană. Nu are nimic de-a face cu puterea de constrângere a celor pe care îi influențează. Se poate ca oameni de înaltă ținută spirituală să aibă și responsabilități politice. Dar aceștia se comportă ca și cum nu ar avea puteri publice.

Sărbătoarea lui Christos Rege ne arată cine este Dumnezeu. Totodată ne spune cum să facem din Christos Adevărul centrul vieților noastre. Am apelat la istoria statuii lui Christos înviat din catedrala „Maica Domnului” din Copenhaga. Este vorba de o statuie făcută de sculptorul Bertel Thorvaldsen în 1838. Această statuie din marmură de Carrara și-a schimbat fizionomia după ce sculptorul a terminat lucrarea. Umezeala din camera în care aștepta binecuvântarea a înmuiat cleiul de legătură. Astfel statuia lui Christos Rege, glorios, a devenit statuia lui Christos Bunul Păstor. Mai multe detalii găsiți în predica de Christos Rege, 25 noiembrie 2018, de la catedrala sf. Iosif din București. Pentru a asculta predica dați click pe imaginea de mai jos.

  • 25 noiembrie 2018
Fatima 100. Aniversarea aparițiilor

„Fatima 100” este titlul unei cărți consacrate aniversării centenarului aparițiilor Maicii Domnului la Fatima în context românesc. Am avut privilegiul și bucuria să coordonez această carte, care a apărut la editura ARCB, București 2018. Volumul se poate cumpăra de la librăriile catolice din țară sau prin comandă pe internet: www.librariasfiosif.ro Pentru a vă ajuta să vă decideți în cunoștință de cauză, redau mai jos introducerea la această carte „rară” în peisajul teologiei românești.

<Între 13 mai și 13 octombrie 1917, la Fatima, în valea Cova da Iria, Portugalia, Maica Domnului s-a arătat la trei copilași – Lucia, Francisc și Iacinta – în timp ce se rugau Rozariul. Mesajul aparițiilor a avut o influență enormă asupra mersului istoriei în secolul XX, marcând într-un chip special destinul Europei. Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de când au avut loc acele evenimente, în țara noastră s-au organizat pelerinaje de pocăință, zile speciale de rugăciuni și s-au propus misiuni populare. În cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București am organizat o conferință teologică la nivel național având ca temă aniversarea centenarului aparițiilor Maicii Domnului de la Fatima, în zilele de 12 și 13 octombrie 2017. Volumul de faţă conține comunicările științifice prezentate la acea întâlnire.

Trebuie spus că, în țara noastră, prima aniversare a aparițiilor a avut loc în 1942. Atunci s-a celebrat jubileul de 25 de ani al apariţiilor. Bisericile catolice din România au organizat zile speciale de adorație, de post și de rugăciune, dar şi manifestări teologice, în măsura posibilităților. Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, acest jubileu a avut dimensiuni reduse. Atmosfera în care s-a celebrat jubileul de argint al aparițiilor transpare într-o anumită măsură din cartea episcopului Ioan Suciu, Fecioara din Fatima. Lucrarea a fost începută în 1942 şi publicată în 1943 la editura „Buna Vestire” din Blaj.

O altă inițiativă legată de „Fatima” a avut loc câțiva ani mai târziu, în 1945. Astfel, din dorința de a pune capăt ororilor războiului, părintele iezuit Alexandru Horvath, paroh la biserica „Sf. Elena” din București, a organizat pe 13 februarie 1945 în propria parohie primul pelerinaj de pocăință la Fecioara din Fatima. La acest pelerinaj au participat numeroși credincioși din toate cartierele capitalei (Cf. Revista „Raiul Copiilor”, 4 martie 1945, an VII, nr. 5-6, p. 56). De atunci și până astăzi, cu mici întreruperi, această devoțiune către Maica Domnului de la Fatima a fost îmbrățișată de mulți credincioși catolici, dar și de câțiva ortodocși. Devoțiunea constă în recitarea rugăciunii Rozariului, spovadă și participare activă la sfânta liturghie în zilele de 13 ale lunii.

În urmă cu trei ani, pe 10 noiembrie 2015, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la începutul acestei practici de evlavie mariană, IPS Ioan Robu, arhiepiscop și mitropolit de București, a emis un decret de confirmare a devoțiunii și a fixat biserica „Sf. Elena” din capitală ca loc de pelerinaj de pocăință în cinstea Fecioarei de la Fatima.

În zilele de 12 și 13 octombrie 2017, cu ocazia aniversării centenarului aparițiilor, Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București a organizat un simpozion național la care au participat profesori de teologie de la cele trei Facultăți de Teologie Romano-Catolică din țară: Universitatea din București, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Remarcăm că întâlnirea profesorilor de teologice catolică din țara noastră la București în cadrul unei conferințe teologice a fost prima de acest fel care a avut loc după anii 1990. Punând inițiativa sub ocrotirea Maicii Domnului, participanții la lucrări și-au exprimat speranța ca dialogul teologic inter-facultăți să continue și să aducă lumină în sufletele celor care vor să ajungă la Isus cu ajutorul Mariei (cf. In 19, 27).

În paginile acestui volum sunt publicate comunicările prezentate în cadrul simpozionului marian de la Bucureşti. Ordinea comunicărilor ţine cont de parcursul formării teologice de bază din facultăţile catolice. Astfel, în prima parte intitulată „Maria în istoria recentă a Europei şi a Bisericii”, se găsesc trei comunicări care tratează chestiuni din domeniul antropologiei religioase, al istoriei Bisericii şi al teologiei fundamentale. În partea a doua, „Maria în lumina Bibliei”, sunt trei comunicări cu caracter biblic, iar în ultima parte, „Maria în liturgia și teologia Bisericii”, avem trei comunicări dintre care una cu caracter liturgic, şi celelalte două cu caracter mariologic.

Fiecare parte conţine câte trei capitole. Astfel, în partea întâi, care este dedicată aspectelor antropologice şi istorice, capitolul I, „Mesajul de la Fatima şi căderea comunismului”, semnat de Wilhelm Dancă, porneşte de la teza potrivit căreia sistemul comunist s-a prăbuşit atât din cauza propriilor erori economice, cât şi pentru că s-a opus lucrării Bisericii în lume, încercând să-l elimine pe Dumnezeu din inima omului. Argumentarea ţine cont de faptul că mesajul de la Fatima, care viza drama comunismului ateu, a fost receptat lent, dar eficace. Validitatea acestui mesaj a fost confirmată de unele evenimente politice şi sociale care au avut loc în URSS şi în ţările blocului comunist din secolul XX. După ce se face distincţia între revelaţia definitivă în Isus Christos şi revelaţiile particulare, în articol se subliniază că, în urmă cu o sută de ani, la Fatima a avut loc o revelaţie particulară în cadrul unui eveniment de rugăciune. De aceea, pentru a fi înţeles, cititorul trebuie să ajungă la nivelul propriu de referinţă, adică la cel spiritual. Provocarea articolului este următoarea: dacă, prin spiritualitatea rostogolită în istorie, Fatima a sabotat ideologiile impuse cu forţa în secolul XX, atunci „Moscova” de astăzi, chiar dacă nu mai crede în lacrimi, oare nu ar putea să creadă în Fatima?

Capitolul al II-lea este intitulat „Maria, izvor autentic de spiritualitate” şi este semnat de János Vik. Autorul consideră că Fecioara Maria poate fi văzută în contextul apariţiilor de la Fatima ca oglinda curată a misterului divin. Preacurata Fecioară Mamă a trăit în mod desăvârşit faza contemplativă a vieţii spirituale. Pentru o atitudine contemplativă, privirea pură, care nu vrea să realizeze nimic, este cea mai specifică. Contemplaţia ca atitudine include, în afară de aceasta, încrederea şi dragostea pură, în care nu se aşteptă nimic de la celălalt. În cele din urmă contemplaţia include şi suferinţa. Putem presupune că păstoraşii de la Fatima au trăit şi ei la rândul lor această atitudine contemplativă care poate face o diferenţiere între darurile lui Dumnezeu, şi Dumnezeul însuşi, care este singurul demn de adorat.

În capitolul al III-lea, „Fatima 100. Aspecte istorice”, Fabian Doboş se opreşte la unele aspecte istorice care alcătuiesc fundalul clarobscur al tabloului apariţiilor. Mai întâi, expune, pe scurt, contextul politic în care a avut loc evenimentul, apoi descrie, cronologic, cele şase apariţii ale Maicii Domnului.

Partea a doua conţine şi ea trei capitole, dar orizontul lor de cercetare este biblic. Astfel, în continuitate cu capitolele din prima parte, în capitolul al IV-lea, „Chipul Mariei, chipul Bisericii în Luca 1,26-56”, Hristofor-Tarciziu Şerban susţine că în Bisericile tradiţionale Maria, Mama lui Isus, se bucură de o apreciere deosebită, apreciere care se fundamentează, în principal, pe textele evanghelice. Totuşi, numeroase studii atestă faptul că Maria nu reprezintă doar personajul istoric care a dat naştere lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, ci ea este înfăţişată cu trăsături care evocă, prin diferite apelative, Poporul ales şi vocaţia lui în istorie. Autorul încearcă să pună în evidenţă, în mod prefigurativ, şi trăsăturile ecleziologice ale Mariei, sugerate în filigran în Luca 1,21-56. Astfel, chipul Mariei apare, pe de o parte, ca o sinteză a nenumărate ecouri de texte veterotestamentare care evocă lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu în sânul poporului lui Israel, şi, pe de altă parte, ca o proiectare programatică în noul popor născut ca Trup al lui Cristos Înviat, în ziua de Rusalii, adică Biserica.

În capitolul al V-lea, „Maria, simbolul Israelului în Evanghelia după Ioan”, Zoltán Olah porneşte de la constatarea faptului că Maria, Mama lui Isus, apare numai de două ori în Evanghelia după Sfântul Ioan. Dar în amândouă cazurile Isus i se adresează cu apelativul „femeie”, ceea ce poate să surprindă pe cititor. Nu este un mod obişnuit de a te adresa mamei. Autorul caută să clarifice rolul Mamei lui Isus în Evanghelia după Ioan şi propune interpretarea că Maria este de fapt simbolul lui Israel, poporul lui Dumnezeu, mai ales în ce priveşte trăsăturile sale sublime. Figura şi rolul Mariei nu separă, ci uneşte Israelul şi poporul nou al lui Dumnezeu. Prin figura şi rolul ei, Biserica este adânc înrădăcinată în poporul lui Dumnezeu vechi–testamentar. Părinţii Bisericii au înţeles acest lucru şi de aceea văd în Maria nu numai prefigurarea Bisericii, ci şi reprezentarea Israelului.

Capitolul al VI-lea are ca titlu „Maria şi poporul lui Dumnezeu în Apocalips (Ap 12)”. Aici Iulian Faraoanu constată că tematica mariană nu este atât de frecventă în ultima carte a Bibliei. Capitolul 12 ar putea fi totuşi o excepţie. Pe de altă parte, se vede că apar destul de des imaginile ecleziologice alături de temele de teologie şi cristologie. Unii biblişti cred că o pistă în vederea înţelegerii mesajului cărţii ar putea fi reprezentată chiar de analizarea imaginilor Bisericii. Autorul îşi propune să ofere o lumină parţială asupra conceptului de Biserică, văzută ca popor al lui Dumnezeu în raport cu Maria, Maica Bisericii în Apocalips. De asemenea, autorul caută un răspuns la întrebări cum ar fi: care sunt formele de relaţionare dintre poporul lui Dumnezeu şi Maria? Se poate intui o referinţă mariologică în Apocalips?

Partea a treia conţine ultimele trei capitole ale lucrării, care au un caracter liturgic şi eclezial. Titlul acestei părți este „Maria în liturgia și teologia Bisericii”. Aici, în capitolul al VII-lea, „Liturgia de Rorate în Transilvania. Consideraţii istorico-teologice”, David Diosi analizează cea mai populară liturghie de Advent, aşa numita Liturghie Rorate, care se celebrează dimineaţa în zori. Printre credincioşii din Transilvania există o veche şi bogată tradiţie legată de această liturghie. În acest articol este prezentată istoria liturghiilor Rorate, dezvoltarea lor, şi se caută un răspuns la întrebarea de ce se ţineau dimineaţa în zori. Principala finalitate a studiului este aceea de a identifica şi de a descrie tradiţia acestei liturghii în Transilvania.

În capitolul al VIII-lea, „Maica Domnului la Dumitru Stăniloae”, Ştefan Lupu se opreşte la câteva aspecte ale teologiei părintelui Stăniloae referitoare la Fecioara Maria, mai exact la acele puncte esenţiale prin care se deosebeşte de alte abordări din cadrul teologiei ortodoxe româneşti. Caută să prezinte legătura dintre Maica Domnului şi Fiul lui Dumnezeu, apoi „istoricitatea” ei, sfinţenia şi perspectiva ecumenică asupra rolului ei. Gândirea părintelui Dumitru Stăniloae despre Maica Domnului, sau, aşa cum îi plăcea lui să spună, despre „theotokologie”, se înscrie pe coordonatele deschise de teologii de dinaintea sa, dar a urmărit mereu aspecte de actualitate, de punere în valoare a legăturii Maicii Domnului cu Sfânta Treime, cu Duhul Sfânt. Deşi părintele Dumitru Stăniloae a scris despre Fecioara Maria în mai multe rânduri, dar nu foarte mult, adică nu a elaborat cărţi sau studii ample despre Fecioara Maria, autorul remarcă faptul că în studiile şi în cărţile sale el a avut întotdeauna o abordare caldă, plină de sensibilitate faţă de Maica Domnului.

În fine, în capitolul al IX-lea, „Contribuţia lui Rene Laurentin la mariologia Conciliului Vatican II”, Lucian Dîncă îl consideră pe părintele R. Laurentin o autoritate de referinţă în materie de mariologie post-conciliară. Aduce ca argument un lung şir de lucrări teologice, dogmatice, mariologice. Dar şi sutele de articole publicate în reviste ştiinţifice de specialitate din lume sunt o dovadă a aportului său la revigorarea mariologiei, plecând de la baze biblice şi patristice. Papa Ioan al XXIII-lea l-a invitat să facă parte din Comisia pregătitoare şi apoi din Comisia de teologi experţi la Conciliul Vatican II. Implementarea deciziilor conciliare a constituit o preocupare de bază a teologului marian. De asemenea, studiul fenomenului apariţiilor Fecioarei Maria pretutindeni în lumea catolică l-a preocupat la cel mai înalt nivel, rămânând de neegalat în acest domeniu până astăzi.

De Maria numquam satis! Despre Maria nu se va vorbi niciodată îndeajuns! Aşa spunea Sfântul Bernard adresându-se celor care o cinstesc pe Fecioara Maria, Mama lui Isus şi Maica Bisericii. În orizontul spiritual al acestui îndemn am introdus volumul pe care îl publicăm acum. Volumul poate fi citit cu mult folos de toţi cei care cultivă în viaţa lor de credinţa devoţiunea către Maica Domnului de la Fatima, de teologii laici şi cei consacraţi. De asemenea, lucrarea de faţă se adresează publicului larg din România care, poate fără să ştie, este subiectul unui mister de libertate la întredeschiderea căruia în 1989 Maica Domnului a avut un rol important. Sper ca volumul să fie un semn de aducere aminte că libertatea nu este un instrument sau o condiţie pentru a atinge alte obiective, ci scopul suprem al vieţii trăite în comunitate.>

Spuneam la început că este vorba de o carte „rară”, pentru că, la noi, în România, scrierile teologice cu un conținut mariologic sunt puține. De aceea, îndrăzniți să cumpărați sau să citiți „Fatima 100”!

  • 23 noiembrie 2018
Domnul Christos vine a doua oară Azi nu mâine

Domnul Christos vine a doua oară Azi nu mâine! Acesta a fost mesajul pe care l-am transmis credincioșilor din catedrala sf. Iosif din București prezenți la liturghia de la 12.15. Erau de față mulți tineri și oameni în vârstă, dar și copii mici și bebeluși. Unii dintre aceștia mici scânceau din când în când, foarte frumos, alții mai mărișori se plimbau țanțoși prin fața altarului. Atmosfera a fost caldă, pătrunsă de atenție și evlavie.

Am pornit de la Evanghelia zilei (Mc 13, 23-32), care a trezit ceva fiori și sentimente de spaimă. Într-adevăr, Cuvântul Domnului din această duminică se referă la cele ce se vor întâmpla la sfârșitul lumii. Soarele se va întuneca. Luna nu va mai străluci. Stelele vor cădea de pe cer. Puterile cerului se vor cutremura. Fiul Omului va veni pe nori cu putere mare și glorie. Îngerii îi vor aduna pe toți aleșii Domnului de la capătul pământului până la capătul cerului.

Dincolo de imaginile ce descriu catastrofele cosmice de la sfârșitul lumii se întrevede apropierea iminentă a venirii Domnului ca Judecător. Această apropiere este urgentă și invită la disponibilitate pe orice om. Semnele care vestesc a doua venire a Domnului sunt la îndemâna oricui vrea să le vadă. Totul este fragil și trecător. Nu putem să calculăm și să planificăm nimic. Nici Fiul Omului nu știe când va avea loc sfârșitul lumii. Mesajul este simplu și puternic. Fiți gata mereu! Fața acestei lumi trece!

Disponibilitatea celor aleși nu înseamnă dezangajare și lipsă de interes pentru viața prezentă. Dimpotrivă. Faptul că au fost aleși de Dumnezeu se manifestă în orizontul unor acțiuni marcate de generozitate, bunătate și atenție față de cei nevoiași. Prin cei aleși Domnul Christos vrea să ajungă să fie cunoscut de toți oamenii.

Cei aleși de Dumnezeu – botezul este un semn al alegerii – au nevoie de discernământ și curaj pentru a rezista la mitul „actualității”. Mode și curente ideologice finanțate și impuse cu forța propun căi alternative de „facere” și „refacere” a omului. Domnul Christos ne arată măsura omului desăvârșit, iar Cuvântul său, care nu trece, rămâne reper pentru „facerea” și „refacerea” omului.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 18 noiembrie 2018
Darul oferit din iubire alungă singurătatea

Darul pentru susținerea celor nevoiași din comunitate poate fi făcut în multe feluri.

Mai întâi există așa numitele „daruri cu bombăneli”. Ele sunt susținute de invidia și criticile la adresa aproapelui în sărăcie sau în mizerie. Exemplu: nu-mi place să fac pomană cerșetorilor care stau în fața bisericii. Pentru că sunt leneși, pentru că își merită soarta, pentru că s-au învățat cu mâna întinsă etc. Cu toate acestea, trec peste nemulțumirea mea și le dau ceva.

În al doilea rând există „darurile făcute de rușine”, motivate de competiția cu alte persoane. Cine este mai bine văzut în public este intenția de bază a donațiilor. Exemplu: o familie oarecare nu vrea să fie considerată că stă mai rău decât altele și face aceleași cadouri la biserică sau la diferite ONG-uri de binefaceri.

În al treilea rând avem așa zisele „daruri calculate”. Astfel, se fac donații cu scopul de a obține anumite avantaje.

În fine putem să întâlnim persoane care fac daruri din iubire. Este vorba de iubirea recunoscătoare. Acesta este „darul iubirii” pe care îl laudă Isus în evanghelia de azi, 11 noiembrie 2018.

Darul făcut din iubire față de Dumnezeu, care a fost atât de generos cu noi în Isus Christos, este darul aducerii de mulțumire. Un dar rar în zilele noastre! Este darul care ilustrează că verbul „a fi” (om) contează mai mult decât verbul „a avea” (averi). Într-adevăr, dacă dai din iubire, ceea ce dai nu se mai termină niciodată.

Iubirea donatoare instituie o relație între cel care dă și cel care primește. Oamenii trec din categoria beneficiarilor de bunuri materiale în categoria celor care se bucură de adevărurile spirituale și existențiale. Domnul Isus o laudă pe văduvă tocmai pentru că a dat tot ceea ce avea. Cu alte cuvinte darul este autentic în măsura în care îl costă viața pe cel care îl oferă.

Urmând spiritul Evangheliei de astăzi putem să ne dăm seama că oamenii cu „dare de mână” sunt de două feluri. Unii sunt bogați și dau pomană ca și cum ar fi oamenii cei mai săraci. Alții sunt săraci și fac donații ca și cum ar fi cei mai bogați dintre bogați.

Nu este importantă cantitatea care se dă, ci inima cu care se dă. Darul autentic ne scoate din izolare, din singurătatea lucrurilor materiale și ne deschide spre ceilalți, spre Dumnezeu.

Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 11 noiembrie 2018
Cine seamănă iubire va culege iubire

Cine seamănă iubire va culege iubire. Cine sădește iubire va găsi iubire. S-ar putea să-l cauți pe Dumnezeu în Dumnezeu și să nu-l găsești. Dar, dacă îl cauți pe Dumnezeu în aproapele îl vei găsi. Despre cum să ținem unite iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele am vorbit astăzi, 4 noiembrie 2018, în catedrala sf. Iosif din București. George Bernard Shaw spunea să ne temem de oamenii care au un Dumnezeu doar în cer. Însă ar trebui să ne temem și de cei care au un Dumnezeu doar aici pe pământ. Cum să nu ne mai fie teamă? Cum să ținem legate cele două forme de iubire?

Iubirea de Dumnezeu nu trebuie să aibă o altă motivație decât Dumnezeu însuși. Sfântul Bernard spunea că Dumnezeu trebuie iubit pentru cine și ceea ce este Dumnezeu și fără măsură. Dacă Dumnezeu este perceput de noi drept Cineva care ne iubește (K. Barth), atunci, această iubire poate să genereze și să susțină iubirea față de aproapele.

Cum putem ajunge la iubirea celor apropiați nouă? Mai întâi să-i cunoaștem. Să vedem cine sunt începând cu cei din familie, cu vecinii de pe scară sau de pe stradă. Apoi să punem în practică iubirea față de semeni, dar căutându-l și găsindu-l în ei pe Dumnezeu. Nu întâmplător Isus le-a cerut discipolilor să-i iubească pe dușmani. De multe ori semenii și dușmanii noștri sunt aceleași persoane (G. K. Chesterton).

Ura, egoismul, violența sau indiferența față de semenii noștri este semn că ne lipsește iubirea autentică. Absența iubirii înrădăcinate în Dumnezeu din familie și din societate duce la apariția certurilor și a războaielor între oameni. De asemenea, sunt semn că noi am acumulat multă frustrare, supărare și insatisfacție. De aceea, pentru a-i putea iubi pe dușmani să încercăm mai întâi să ne iubim pe noi înșine. Să ne prețuim, să ne apreciem, să ne simpatizăm. Să fim fanii noștri cei mai buni. O generație de tineri crescută în fericirea aprecierii demnității proprii și a propriilor calități justifică speranța că o lume mai bună este posibilă.

Atenție! Astăzi după predică două persoane, una mai tânără și alta mai în vârstă, au avut probleme de sănătate. Criză de stomac, într-un caz, iar în celălalt cădere de calciu. Să ne rugăm pentru ele! Am meditat puțin la cele întâmplate. M-am întrebat: o fi fost din cauza oboselii, vârstei, aerului încărcat din biserică, sau a predicii? Nu știu. Oricum, daca predica despre iubire are vreun efect asupra trupului, minții și inimii omului acela nu poate fi decât unul bun. Ca să vă convingeți, deschideți linkul de mai jos.

  • 4 noiembrie 2018