Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Nevăzători și văzători toți avem nevoie de Christos

Nevăzători și văzători au fost dintotdeauna. Dar oare cine vede mai bine? Cine are privirea mai bună astfel încât să ajungă cu ușurință la lucrurile care contează? Nevăzătorii se împart în cel puțin două categorii. Unii nu văd lucrurile exterioare, iar alții nu văd lucrurile esențiale. Însă pot fi unii care suferă de nevederea atât a lumii interioare, cât și a lumii exterioare.

Au existat nevăzători și văzători în vremea lui Isus. Dar, atunci, nevăzătorii biologici erau mai mulți decât cei din în zilele noastre. Acest fapt are mai multe cauze. Printre altele, precaritatea instrumentelor și a tehnicilor de vindecare. Apoi, absența condițiilor de igienă și de tratament în caz de boală, discriminarea socială și marginalizarea religioasă. În Ierihonul din timpul lui Isus orbul din naștere era considerat vinovat pentru că participa prin boala lui la păcatele generațiilor anterioare.

Nevăzători și văzători există și în zilele noastre. Dar nevăzătorii lucrurilor esențiale sunt mai mulți decât nevăzătorii biologici. Această situație se explică, printre alte, prin dezinteresul crescând față de nevoia de a educa privirea interioară. Complăcerea multora dintre semenii noștri în a duce o viață inundată de banalități și de lucruri mărunte. Numărul tot mai mic al iubitorilor de artă, de lectură, de muzică clasică sau sacră etc. Bisericile care se golesc pe zi ce trece. Lipsa de apetit pentru celebrările liturgice și participarea din ce în ce tot mai mică a credincioșilor catolici, ca să nu mai vorbim de cei ortodocși, la viața sacramentală.

Neîndoielnic, cauzele orbirii spirituale pot fi chiar credincioșii care vin la Biserică sau/și preoții care slujesc sfintele taine. Aceștia ar trebui să fie indicatoare spre Christos, fascicole de lumină care să-i ajute pe alții să vadă Lumina. Dar, în realitate, devin un fel de paravane care ocultează manifestarea milostivirii divine.

Despre aceste aspecte, dar și altele, am vorbit astăzi, duminică, 28 octombrie 2018, în catedrala sf. Iosif din București la liturghia de la 12.15. Dacă cineva dorește să asculte predica, atunci să deschidă linkul de mai jos.

  • 28 octombrie 2018
Unitate națională și identitate creștină

Unitate națională și identitate creștină. Aceasta a fost tema întâlnirii „Mic dejun cu rugăciune”, organizată în dimineața zilei de 18 octombrie 2018, la Palatul Parlamentului. Inițiativa a pornit de la coordonatorii grupului ecumenic din Parlamentul României. Din acest grup fac parte politicieni de toate confesiunile și din toate partidele politice.

Am întâlnit parlamentari originari din Moldova, Bucovina, Transilvania etc., membri în diferite partide politice. Pe unii dintre ei i-am avut studenți sau cercetători în programe post-doctorale. M-am bucurat să-i întâlnesc în acest loc. Potrivit organizatorilor, au fost prezenți 500 de participanți. În afară de politicieni, în sală se mai aflau membri ai societății civile, reprezentați ai cultelor din țara noastră, foști miniștri și jurnaliști.

Mi-am început discursul cu o constatare tristă. Astăzi, în România, este greu să vorbești despre identitate națională și creștină, pentru că trăim într-o epocă relativistă. Curentele culturale dominante nu promovează valori non-negociabile, iar în absența lor identitățile se diluează. Dacă vrem unitate națională și creștină, atunci trebuie să „progresăm” făcând apel la modele de țară care se bazează nu pe politici ale deconstrucții sociale și culturale, ci pe politica valorilor eterne.

În acest context am evocat jertfa eroilor neamului nostru. Am făcut referință la cei 58 de consăteni mobilizați din Buruienești, județul Neamț, satul meu natal, care au căzut „Pentru Neam și pentru Rege” în războiul de întregire a țării 1916-1919. Printre ei se află și trei nume de Dancă. Sunt mândru că mă trag din asemenea oameni care au și-au dat viața pentru valori care nu mor niciodată: credința, familia, patria și pacea. Câți dintre noi ar mai face așa ceva, astăzi?

Le-am sugerat politicienilor prezenți în sală, cu toată umilința, modelul de țară promovat de regele Carol I și de regele Ferdinand, regi catolici, care au făcut România modernă și Mare. Idealul lor era cuprins în aceste două sintagme: „Nimic fără Dumnezeu!” și „Unitate în diversitate!” Detalii găsiți în discursul postat mai jos.

  • 23 octombrie 2018
Fără Dumnezeu ambiția este un păcat

Fără Dumnezeu totul este cenușă. Această afirmație a lui Mircea Eliade este valabilă și în cazul ambiției despre care a fost vorba, printre altele, în evanghelia după Marcu 10, 35-45, astăzi, în liturghia din bisericile catolice. Într-adevăr, fără Dumnezeu viața nu are sens. Fără Dumnezeu societățile moderne riscă să se sufoce. Am observat că lucrul acesta a fost analizat în ultima vreme cu multă atenție de guvernanții din China. De curând în această țară comunistă, oficial atee, guvernanții au liberalizat manifestările religioase. Așadar inclusiv conducătorii comuniști fără (oficial) Dumnezeu și-au dat seama că, dacă nu se raportează la sacru, la valori durabile, omul și societatea din care face parte își pierd speranța de viață.

Din păcate în multe țări occidentale, care sunt super tehnologizate și secularizate, adică fără Dumnezeu, numărul sinuciderilor este în creștere. Constatăm, nu criticăm.

În cadrul predicii de astăzi am vorbit despre ambiție ca dorință firească a omului de a ocupa funcții de responsabilitate care să-i permită să fie de folos semenilor săi. Din păcate sunt mulți cei care nu văd propria ambiție ca semn al prezenței lui Dumnezeu în ființa lor și ca dar divin pentru a face bine aproapelui.

Unii greșesc în primul rând prin faptul că așteaptă de la ceilalți laude atunci când nu este cazul. De fapt, aceștia își folosesc ambiția ca să obțină onoruri, funcții pe care nu le merită. Alții pun la lucru propria ambiție pentru a obține onoruri pentru sine fără a le raporta la Dumnezeu. Aceștia consideră că poziția socială, profesională, politică sau religioasă pe care o ocupă este exclusiv rodul propriilor eforturi. Greșit! Concepție defectuoasă! În cazul acestora Dumnezeu nu mai încape în viețile lor pentru că se consideră nu foarte buni, ci extraordinari. Atât de buni încât Dumnezeu nu mai încape în ei. În fine, alții greșesc atunci când se folosesc de propria ambiție ca să obțină funcții sau onoruri de dragul onorurilor, adică fără a le raporta la binele semenilor.

Pentru mai multe detalii vă recomand să citiți lucrarea Summa theologiae (II-II, q. 131, a. 1) a sfântului Toma de Aquino.

Ca să fie demnă și să aducă roade ambiția trebuie convertită. Cum?

Detalii în predica postată mai jos.

  • 21 octombrie 2018
Spiritul de sărăcie vindecă sterilitatea spirituală

Spiritul de sărăcie a fost tema centrală a omiliei de astăzi. Tema nu se bucură de mare popularitate nici printre cei săraci, nici printre cei bogați. Am arătat că, dacă rămâne singur, spiritul de sărăcie este ineficace. Pentru a deveni fecund trebuie completat cu spiritul de caritate, cu acea iubire gratuită care nu așteaptă nimic în schimb.

Spiritul de sărăcie se înțelege ca renunțare de bună voie la bunurile materiale în vederea obținerii bunurilor spirituale. Cei care fac această renunțare la bogățiile lumii într-o formă radicală, cum sunt persoanele consacrate, călugării sau călugărițele, manifestă opțiunea pentru primatul spiritualului. Cei ce fac aceeași renunțare într-o formă moderată sunt creștinii din lume. Trebuind să se îngrijească personal de viața lor și de cei încredințați grijii lor, spiritul de sărăcie înseamnă adoptarea unei scări de valori potrivit căreia bunurile pământești sunt mereu subordonate celor cerești.

O coincidență fericită am avut și astăzi în viața liturgică a Bisericii Catolice. Un ecou al Evangheliei proclamate azi în biserică s-a simțit cu putere în piața sf. Petru din Vatican. Acolo Papa Francisc a canonizat șapte sfinți: Fer. Paul VI, papă, apoi arhiepiscopul martir Oscar Romero, alți doi preoți, două călugărițe și un tânăr laic. Am explicat sensul expresiei „spiritul de sărăcie” folosindu-mă de învățătura lui Paul al VI despre sărăcie. În Gaudium et spes (Bucurie și speranță) nr. 88 și Lumen gentium (Lumina popoarelor), nr. 8, două documente importante ale Conciliului Vatican II despre identitatea și misiunea Bisericii în lumea contemporană vorbesc despre spiritul de sărăcie.

Papa Paul VI a vorbit deseori despre „spiritul de sărăcie” pe care îl considera drept „gloria și semnul Bisericii lui Christos”. Am găsit multe gânduri despre spiritul sau curajul sărăciei în discursurile sale publice. Aici, printre altele, Papa sublinia că trebuie să fim educați în spiritul de renunțare. Această educație trebuie să pornească de la avantajele spiritului de sărăcie: ne eliberează de povara lucrurile inutile, ne ajută să trăim mereu în orizontul lucrurilor care contează, ne vindecă de ispita de a trai o viata fără roade. Nu întâmplător minunea pe care a făcut-o Paul al VI-lea are legătură cu vindecarea unui copil care risca să se nască cu probleme la cap și la plămâni.

Detalii găsiți în predica postată mai jos:

  • 14 octombrie 2018
Bucuria de a crede îi atrage pe cei tineri la credință

Bucuria de a crede este rezultatul coborârii credinței din mintea în inima omului. Acest gest interior, existențial, nu se face o singură dată în viață, ci mereu. Credința care ajunge în inimă este o credință caldă, credibilă, molipsitoare. Acest fel de credință este unul dintre cele mai mari argumente ale existenței lui Dumnezeu.

Despre bucuria de a crede am predicat în prima predică din cadrul primei liturghii, după deschiderea oficială, care a fost celebrată cu și pentru studenții Facultății de Teologie Catolică a Universități București. Punctul de pornire al predicii a fost rezultatul recentului referendum pentru familie. Dincolo de jocurile politicianiste și lobby-urile mișcării LGBT, referendumul ne-a pus în brațe o concluzie greu de suportat. Biserica a încetat să mai fie în țara noastră principalul izvor de semnificații. Sau, Biserica nu mai este o sursă atractivă de inspirații existențiale în special pentru cei tineri. Aceștia au fost marii și numeroșii absenți la referendumul pentru redefinirea familiei.

În acest context bucuria de a crede în valoarea familiei nu s-a văzut decât într-o proporție redusă. Așadar familiile creștine de azi nu mai reușesc să transmită celor mici și celor tineri valorile credinței. Limbajul folosit de credincioșii maturi pare să fie plicticos, abstract, învechit. Trebuie descoperite căi noi și limbaje noi pentru a ajunge la inima tinerelor generații.

În predica de marți, 10 octombrie 2018, de la ora 12.00, l-am propus tinerilor pe Fericitul John Henry Newman (1801-1890), dar și adulților prezenți, ca model de descoperire a unor limbaje noi în trăirea și transmiterea cu bucurie a credinței. Aceste limbaje apar la credincioșii care au imaginație, cred și, în același timp, iubesc pe Dumnezeu. Într-adevăr, când credința este coborâtă în inimă, atunci inima se adresează inimii celorlalți cu căldură, cu respect, cu sentimente pătrunse de bucurie și onestitate. „Cor ad cor loquitur!” („Inima vorbește inimii!”), obișnuia să spună deseori Fericitul John Henry Newman. Credința este un da ca răspuns la Da-ul iubirii lui Dumnezeu față de noi!

Detalii găsiți în predica postată mai jos pe care am recuperat-o cu ajutorul unei studente ce a participat la liturghia de marțea trecută. M-aș bucura dacă ar veni studenți și de la alte Facultăți și Universități din București. Liturghia pentru studenți se adresează tuturor studenților, nu doar celor de la teologie pentru laici.

Calitatea înregistrării nu este chiar atât de bună. Totuși, cu bunăvoință, se poate auzi și înțelege mesajul principal al predicii: bucuria de a crede este molipsitoare!

  • 11 octombrie 2018