Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Doamne ajută! Domnul este ocupat, pot să vă ajut eu?

„Doamne ajută!” este o formulă pe care credincioșii din România, nu doar cei ortodocși, o folosesc deseori. Formula este puțin abuzată. Ea are mai multe sensuri. Înainte de toate exprimă intenția de salut creștinesc. În sensul acesta seamănă cu salutul pe care și-l adresează romano-catolicii, adică „Lăudat să fie Isus Christos!” sau „Lăudat să fie Isus și Maria!”. La acest salut se răspunde: „În vecii vecilor! Amin!” Sau mai simplu: „În veci. Amin!” De asemenea seamănă, ca formă de salut, cu salutarea pe care și-o adresează greco-catolicii din țara noastră: „Christos în mijlocul nostru!”. De data aceasta se răspunde: „Este și va fi!”. Sau, în fine, poate să înlocuiască profanul, dar nu mai puțin valabilul salut pe care și-l adresează oamenii credincioși sau necredincioși: „Bună ziua!” sau „Bună seara!”. Am auzit dialoguri care începeau cu acest schimb de saluturi: „Doamne ajută!”, zice unul, iar celălalt răspunde: „Bună ziua!”.

De asemenea „Doamne ajută!” poate să însemne o cerere de ajutor. Cererea este adresată în primul rând lui Dumnezeu. Dar, evident, cererea îl sensibilizează și pe ierarh/stareț/paroh, dacă este vorba de un credincios practicant. În spatele acestei formule se ascunde o convingere teologică profundă. Lucrările noastre aici pe pământ au ecou în cer, dacă nu sunt doar rodul eforturilor umane, ci și al harului lui Dumnezeu. Prezența efectivă a lui Dumnezeu ne inspiră, ne însoțește mereu, atât la începutul, în timpul, cât și la sfârșitul acțiunilor noastre bune. De aceea, omul nu poate să și le însușească într-o manieră egoistă. Așa după cum spunea sf. Paul în 1 Cor 4, 7: „Ce ai ce nu ai primit?” sau „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1Cor 15, 10).

Din păcate formula în zilele noastre este abuzată și secularizată. Ea se rostește cu precădere la vreme de pericol iminent, manifestând intenția ca Dumnezeu să suplinească ceea ce omul nu a făcut la timpul potrivit: nu a învățat, nu a muncit, nu s-a îngrijit de sănătate, nu și-a îndeplinit datoriile familiale sau spirituale etc.

În predica rostită astăzi 30 septembrie 2018 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența a numeroși credincioși, am ridicat câteva întrebări. Cum putem face ca faptele noastră mărunte să se înscrie în mare lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu? Cum putem să facem ca opus homini să devină opus Dei? Pe scurt, răspunsul a fost acesta: ca ele să înceapă in nomine Dei, adică în numele lui Dumnezeu.

Detalii găsiți în predica postată mai jos:

  • 30 septembrie 2018
Mâinile împreunate ca formă de rezistență la nedreptățile lumii

Mâinile împreunate simbolizează mai multe lucruri. Pentru unii reprezintă un gest defensiv, de rugăciune sau de salut. Pentru alții sunt semnul prin care începe o nouă viață. Ca simbol al rugăciunii acest gest este întâlnit pentru prima dată în Orientul îndepărtat. Se găsește ca mărturie scrisă și la creștini, dar abia prin anii 200 d.Ch. Ca gest liturgic mâinile împreunate apar pentru prima dată în Biserica catolică din Occident. Aici gestul are ceva în comun cu ceremonialul de vasalitate din Evul Mediu german. Vasalul se prezenta cu mâinile împreunate pentru a primi însemnele învestiturii. De asemenea, folosea același gest pentru a rosti jurământul de fidelitate față de seniorul său.

În India este un gest de salut și semnifică faptul că cele două persoane care se salută sunt egale prin relația comună cu Divinitatea prezentă și în unul, și în celălalt. Potrivit teoriilor științifice recente cele mai mici particule subatomice de materie se numesc „corzi”. Ele alcătuiesc o rețea ce cuprinde întregul Univers sub forma unor membrane. Oameni de știință contemporani, printre care și George Lemaître, spun că împreunarea a două membrane a făcut să apară explozia Big Bang. Această explozie inițială a dus la formarea Universului din care și noi facem parte. Dacă lucrurile stau așa, atunci putem spune folosind termeni științifici și biblici că Dumnezeu Creatorul a creat lumea prin împreunarea mâinilor. Așadar gestul mâinilor împreunate simbolizează nu doar rugăciunea sau salutul, ci și începutul unui univers.

În contextul predicii de astăzi, 23 septembrie 2018, am încercat să dau mâinilor împreunate o semnificație nouă. Am afirmat că sunt semn de început al revoltei împotriva nedreptăților lumii. Da, cred că rugăciunea sau mâinile împreunate pot schimba sau cel puțin pot reduce nedreptățile din lume. Această schimbare se face pe cale spirituală, nu prin violență sau prin crime. Mâinile împreunate pot declanșa începutul unui nou univers, chiar dacă se restrânge la lumea socială. Spre deosebire de revoluțiile făcute cu ajutorul forței fizice, cele spirituale operează schimbarea lumii în bine în mod eficace și durabil. Să le susținem cu mâinile împreunate!

Detalii găsiți în predica postată mai jos.

  • 23 septembrie 2018
Ionel Valentin Vlad și metafizica luminii

Ionel Valentin Vlad ar fi împlinit vârsta de 75 de ani în 22 septembrie 2018. Puțin a lipsit ca să ajungă la această frumoasă vârstă. Dumnezeu l-a chemat la sine anul trecut în 24 decembrie 2017. Oamenii spun că a murit înainte de vreme, dar … nu-i așa, omul vede, iar Dumnezeu pre-vede. Ca profesie a fost inginer și fizician. Foarte bun în domeniul lui. A devenit membru al Academiei Române în 1991. Din 2010 și până la moarte a fost președintele Academiei Române. Printre multele lui realizări trebuie remarcată alegerea Papei Francisc ca membru de onoare al Academiei Române. Poate puțin știu că acad. Ionel Valentin Vlad a îmbrățișat religia romano-catolică încă din copilărie, îndrumat de mama sa, și a practicat-o cu devoțiune.

Cu ocazia aniversării a 75 de ani de la naștere, Academia Română a organizat o sesiune de comunicări prezidată de acad. Bogdan Simionescu. Sufletul acestei întâlniri au fost dna profesor Adriana Vlad și fiica lor, dna Ana Vlad. Am acceptat invitația să vorbesc despre Ionel Valentin Vlad atât în numele I.P.S. Ioan Robu, cât și al credincioșilor catolici care l-au cunoscut și prețuit.

În comunicarea pe care am prezentat-o cu această ocazie am subliniat două virtuți morale distinctive ale omului și creștinului Ionel Valentin Vlad: simplitatea și generozitatea. Aceste trăsături derivau dintr-o metafizică implicită care era deschisă fizicii pe care o studia cu pasiune. Tema principală a intervenției mele a fost metafizica luminii dezvoltând, pe scurt, două linii de interpretare dezvoltate în Evul Mediu. Prima este metafizica luminii create (lumen, lat.) care participă la lumina necreată (lux, lat.). Această linie a început cu Plotin și a continuat cu Augustin, Isaac Israeli, Avicena, Grossatesta și Bonaventura. A doua este metafizica luminii ca structură constitutivă a lumii care a început cu Aristotel și a fost dezvoltată de Toma de Aquino. În cazul de față lumina este înțeleasă ca al cincilea element ce structurează cosmosul întreg, deci și omul. Celelalte patru sunt pământul, apa, focul și aerul.

Metafizica luminii a inspirat multe interpretări ale Scripturii. De exemplu, textul din Mt, 12, 31, unde se vorbește despre păcatul împotriva Duhului Sfânt, păcat care nu va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în lumea viitoare, a fost înțeles ca refuz de a primi lumina. Pornind de aici am spus că Ionel Valentin Vlad nu a murit sau nu va muri pentru că nu a păcătuit împotriva luminii.

Detalii găsiți în comunicarea postată mai jos:

Credința moștenită și credința personală

Credința creștină este multiformă. După sursa din care provine, putem vorbi despre o credință moștenită și o credință personală. Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi – mărturisirea de credință a lui Petru potrivit căreia Isus este Mesia, Christos (cfr. Mc 8, 27-35) – face o distincție implicită între aceste două forme de credință: credința lumii în Christos și credința ucenicilor, adică și credința noastră, credința mea în Christos. Ambele forme prezintă avantaje și dezavantaje. Credința moștenită este credința pe care am primit-o fără nici un efort de căutare. Aceasta este credință primită în familie, de la părinți și bunici, rude, sau în biserică de la preoții care ne-au botezat și pregătit la mir, euharistie, spovadă, căsătorie. Este o credință solidă; rezistă la critici, mai ales la criticile intelectuale. Dar nu strălucește, nu atrage, nu rodește. Este o credință obosită, rutinată, care pune accentul mai mult pe imitație și repetiție, nu pe bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu în creație și în semenii noștri. Așadar, ca să fie atractivă, molipsitoare, autentică, credința moștenită trebuie să devină credință personală. „Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mc 8, 29), îi întreabă Christos pe ucenici și, implicit, pe noi astăzi. Această formă de credință este pătrunsă de bucuria descoperirii alterității radicale a lui Dumnezeu și atrage chiar și într-o manieră non verbală.

Din păcate în țările majoritar creștine credința dominantă este credința moștenită, o credință de rutină. Nu este o credință asumată personal. La unii creștini cu o asemenea credință lipsa de roade spirituale și umane poate să ajungă până la pragul cel mai de jos, adică renegarea lui Christos. Acest prag a fost atins și de sfântul Petru în timpul pătimirii lui Christos, atunci când i-a spus servitoarei care îl „acuza” că este ucenicul lui Isus: „Femeie, nu-l cunosc” (Lc 22, 57). Neîndoielnic cauza negării lui Christos are ceva în comun cu acea credință moștenită sau credință a lumii, cu acea credință care încă nu a devenit credință personală.

Trecerea de la credința moștenită la credința personală se face prin împrospătarea privirii cu care ne uităm la Isus Christos. Ochii purificați, ochii înnoiți, privirea proaspătă îndreptată spre Christos este un mare har, da, pe care îl putem primi dacă, într-un anume fel, ne pregătim să-l primim.

În predica din această duminică de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București, în prezența multor credincioși, sugeram că fidelitatea față de noi înșine poate fi o formă de pregătire la primirea acestui har divin. A nu te trăda pe tine însuți înseamnă să fii pregătit pentru întâlnirea cu Alteritatea radicală, care este Dumnezeu. Detalii găsiți aici dând click pe imaginea de mai jos.

  • 16 septembrie 2018
Cum putem fi vindecați de surzenia spirituală?

Surzenia spirituală este o „boală” care se vindecă greu. Pentru a scăpa de ea nu sunt suficiente forțele proprii. Cine suferă de surzenia spirituală are nevoie de Christos și de altcineva care să-l conducă la Christos taumaturgul. Sprijinul celor apropiați se poate concretiza în mai multe forme.

Astfel, dacă este vorba și de surzenia fizică, atunci solidaritatea cu cel suferind se exprimă prin înțelegere și răbdare, prin vorbire lentă și articulată, pe scurt, prin tratarea suferinței aproapelui cu bunăvoință, simpatie și umor. Nicidecum cu ironie sau cinism. De asemenea, ajutorul se poate concretiza și în pledoaria pentru adoptarea a diferite forme de protejare a urechilor, de la reducerea consumului excesiv de muzică cu volumul dat la maximum până la reducerea poluărilor fonice de pe stradă, de la locul de muncă etc.

Când ne confruntăm și cu surzenia psihologică, cred că trebuie să adoptăm mai multe măsuri. Primele se referă la reducerea factorilor care distrag atenția. Aici intră în discuție consumul supraîncărcat de telefon mobil, de tabletă, de calculator, de televizor, de radio etc. Dar lucrul cel mai important este asumarea efortului de concentrare asupra lucrării pe care o săvârșim, începând de la activitatea profesională și terminând cu activitățile spirituale de acasă sau din biserică. Ar fi o adevărată pierdere de timp și o suferință să mergi la plimbare și să te gândești la lucrurile nerezolvate de la serviciu sau să mergi la biserică și să te gândești la vecinii care nu te lasă în pace.

În fine, surzenia spirituală este „boala de urechi” pe care o putem întâlni deseori în viața credincioșilor sau a oamenilor religioși de ieri și de azi. Se spune că cea mai cruntă formă de surzenie este cea provocată de voința de a nu vrea să mai auzi nimic și pe nimeni. Este un fel de autoizolare de cei din jur și de Dumnezeu. Cine se găsește în această situație greu se mai poate vindeca de unul singur. Are nevoie de sprijinul celor apropiați. Pentru creștini, doar Christos poate să vindece în mod efectiv orice boală, inclusiv surzenia spirituală. El este taumaturgul prin excelență. Dar el nu vindecă în mod automat sau cu forța. El îi vindecă pe cei care îi cer ajutorul. Dar atunci să ne întrebăm: suntem dispuși să-i conducem pe cei din jurul nostru care suferă de surzenia spirituală la Christos taumaturgul?

Mai multe detalii găsiți în meditația propusă în 9 septembrie 2018 la catedrala sf. Iosif în cadrul liturghiei de la 12.15 în prezența a numeroși credincioși. După liturghie am reîntâlnit o parte dintre credincioșii care au fost plecați în concediu. Toți ne-am bucurat că ne-am revăzut. Am constat că ne-am dus dorul în mod reciproc. Domnul să binecuvânteze revederea noastră!

Făcând click pe imaginea de mai jos, puteți să ascultați mai multe despre răspunsurile posibile la întrebarea pusă la început.

  • 9 septembrie 2018