Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Împărăția lui Dumnezeu crește lent și eficace

Dragi prieteni,

Tema principală a lecturilor de la sfânta liturghie din această duminică, 17 iunie 2018, a fost Împărăția lui Dumnezeu. Isus a folosit două parabole, semănătorul care seamănă sămânța și grăuntele de muștar. Prima se referă la dinamica Împărăției, care crește fără ca semănătorul să știe cum are loc acest proces; a doua subliniază începuturile Împărăției în lumea noastră, începuturi care sunt modeste, de mici proporții, în raport cu împărățiile lumești. Doar la finalul timpurilor vom putea vedea dimensiunile și consistența binelui din Împărăția lui Dumnezeu. Acum trebuie să facem binele și să așteptăm cu încredere în Dumnezeu ca el să rodească. Mesajul parabolelor îi viza pe ucenicii descurajați din vremea lui Isus de faptul că Împărăția nu se vedea deloc în exterior, apoi pe creștinii persecutați din primele veacuri ale Bisericii, precum și pe creștinii marginalizați sau ridiculizați din zilele noastre. Tentația de a forța creșterea Împărăției a apărut odată cu timpurile în care Biserica a trăit în libertate socială și politică. Astfel, s-a încercat aducerea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu printr-un fel de revoluție (a iubirii frățești, a carității, a dreptății sociale etc.), prin inginerii pastorale (programe de formare neîntreruptă, programe anuale de formare, programe speciale de catehizare pentru laici etc.) sau prin impunerea unor legalisme absolute care cereau o supunere absolută. Totuși, virtutea de bază a celor ce fac parte din Împărăția lui Dumnezeu este răbdarea, la care se adaugă umilința și speranța. Trebuie să recunoaștem că acestea sunt virtuți rare în zilele noastre, dar pot fi dobândite prin exercițiu continuu și prin multă rugăciune.

Granițele Împărăției sunt într-o continuă reconfigurare. Duhul Sfânt suflă unde vrea! Dar interesele omenești afectează, uneori destul de grav, lucrarea Duhului. Despre această realitate ne-a vorbit Abouna Fadi, un părinte franciscan originar din Palestina care, în momentul de față, păstorește credincioșii catolici, atâția cât au mai rămas, dintr-o mică parohie din Damasc. A spus la sfârșitul liturghiei de la 12.15 că, după părerea lui, există o „politică” la nivel mondial pentru a-i îndepărta pe toți creștinii, indiferent de confesiune, din Siria. Oricum a cerut pentru credincioșii parohiei sale care se simt persecutați să ne rugăm să reziste și să continue să dea o mărturie credibilă despre Cristos, pentru că, printre altele, Siria este țara în care s-a convertit Sf. apostol Paul și țara de unde a pornit Vestea cea Bună pentru toate neamurile în primele secole ale creștinismului.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 17 iunie 2018
Sfântul Anton prefera să se roage în genunchi

Dragi prieteni,

Am fost invitat pe 13 iunie 2018 să celebrez sfânta liturghie și să predic în parohia „Sfântul Anton de Padova” de la Câmpina. Nu eram pentru prima dată în această parohie; am predicat pentru a doua sau a treia oară la hramul comunității. De fiecare dată am făcut-o cu mare plăcere, pentru că de acea biserică mă leagă niște prietenii frumoase, lungi și vechi. Datorită lor, consider și astăzi biserica catolică din Câmpina un fel de „Poarta Cerului”. Prin anii 1983-1986, am învățat aici multe lucruri importante de la păstorul comunității din Câmpina. De asemenea, am învățat multe și de la câțiva credincioși zeloși, printre altele, ce înseamnă să-ți pui încrederea toată în Dumnezeu. Pe atunci îmi era ghid spiritual sfânta Tereza de Avila a cărei „Autobiografie” căutam să o citesc și să o comentez împreună cu alții.

Dacă doriți să (re)vedeți și să (re)ascultați liturghia din sărbătoarea Sfântului Anton pe care am celebrat-o la Câmpina în 13 Iunie 2018, deschideți linkul de mai jos. Îi mulțumesc dlui Dumitru Costin Laurențiu care a făcut înregistrarea și a postat-o pe youtube. După cum veți observa, atmosfera în biserică era intimă, frumoasă, caldă, la propriu. Pot să spun că tot la fel mi se păreau și inimile și fețele credincioșilor pariticipanți. Am văzut chipuri destinse, prieteni zâmbind, inimi plini de bucurie! Am lungit puțin predica pentru că atenția lumii mă făcea să mai adaug câte ceva. Am constatat dupa liturghie, totuși, că nu toți au fost de acord cu invitația mea de a ne ruga asemenea sfântului Anton de Padova, adică „în genunchi”. Mai în glumă, mai în serios unii mi-au spus că preferă fotoliul, nu genuflexorul. Da, îngenunchiatul e o invitație/provocare pentru omul contemporan, care nu se mai simte atras spre jertfă, spre renunțare. Dimpotrivă. Totul vine să-i întrețină comoditatea. Dar această tentație e veche de când lumea! Neîndoielnic, când vorbim despre Cristos întrupat și Cristos crucificat, pe scurt, despre Cristos din Evanghelii, e greu să mai justifici comoditatea. Acest Cristos a fost predicat de sf. Anton de Padova. Acest Cristos din Evanghelii poate îndulci amărăciunea tentației comodităților noastre. Să-l invocăm și noi, iar dacă avem curajul, să-l și predicăm “cu inima, cu limba și cu mâna”!

Mai jos puteți vedea și asculta liturghia în cinstea sfântului Anton de la Câmpina din 13 iunie 2018:

  • 16 iunie 2018
Cuvântul divin transformă frații și surorile în prieteni

Dragi prieteni,

În timpul sfintei liturghii de multe ori preotul se adresează celor prezenți cu apelativul „frați și surori”. Trebuie să recunoaștem că, astăzi, această formulă de adresare nu face pe nimeni să tresară și să se întrebe: Serios? Pe bune? E chiar așa cum spune părintele? Chiar sunt fratele și sora celui de lângă mine? Și dacă da, ce fel de frate sau soră? Nu cumva ne-am obișnuit cu aceste cuvinte și ele nu ne mai impresionează în nici un fel? Nu cumva aceste cuvinte, pentru noi, au rămas cuvinte moarte sau simple etichete?

Evident, frățietatea despre care se face vorbire la biserică este de ordin spiritual. Este o frățietate diferită de cea pe care o implică legăturile de sânge în familie. De asemenea, este o frățietate diferită de cea care s-ar cuveni să existe în societatea civilă, altfel decât acea frățietate pe care Aristotel o numea prietenie și o înțelegea drept comuniune de gusturi, de aspirații, de valori și idealuri. Frățietatea spirituală se naște din legătura existențială comună pe care cei credincioși o au cu Isus Cristos, Cuvântul întrupat. Într-un anumit fel Cuvântul lui Dumnezeu are rolul de sân matern; ne găzduiește pe toți, ne formează pe toți, ne împrumută trupul său mistic, focul arzând și chipul său luminos. De aceea, frații spirituali născuți din Cuvântul lui Dumnezeu se cunosc și recunosc din privire, după chip, căci pe fața și în ochii lor rămâne urma Cuvântului divin. Da, așa este, dacă nu dăm atenție Cuvântului lui Dumnezeu, nu-l punem în practică, atunci expresia „frați și surori” sună a ceva gol, fals, neadecvat stării noastre spirituale, sună ca un fel de semnal de atenționare, invitându-ne să primim Cuvântul divin cu bucurie și să-l lăsăm să rodească în noi acele fapte care sunt conforme cu voința lui Dumnezeu.

Putem să vestim acest Cuvânt creator cu limba noastră de carne, dar și cu limba faptelor, limba vieții de zi cu zi. O coincidență fericită m-a făcut să amintesc la sfârșitul liturghiei de azi, la care au participat foarte mulți credincioși, de sfântul Anton de Padova, a cărui relicvă – limba lui neputrezită – a fost prezentă pe altar cu ocazia pelerinajului antonian organizat la catedrala sf. Iosif din București. Într-adevăr, Dumnezeu l-a răsplătit cu acest dar extraordinar, ca limba lui de carne, cu ajutorul căreia a explicat atât de frumos și convingător Cuvântul lui Dumnezeu, să rămână vie, neputrezită. Renumele lui de foarte bun cunoscător și trăitor al Cuvântului lui Dumnezeu l-a făcut pe Papa Grigore al IX-lea să spună despre dânsul că era „chivotul Noului Testament și dulapul Scripturii divine”.

Lucruri la fel de frumoase să spună Domnul și despre noi, dar pentru asta trebuie să scoatem Cuvântul său de la naftalină, din cărți și să-l împlinim în viață. Doar așa putem să fim și să devenim mai mult frați spirituali, prieteni, creștini care își umplu viața cu viață!

Mai jos puteți să ascultați predica de azi, 10 iunie 2018:

  • 10 iunie 2018
Duminica este cartea de identitate a fiecărui creștin

Dragi prieteni,

Azi, 3 iunie 2018, la liturghia de la 12.15, în catedrala sf. Iosif din București, am vorbit despre importanța zilei de duminică în formarea și dezvoltarea identității noastre creștine. Am dezvoltat ideea că duminica este ca un fel de carte de identitate, cip sau buletin biometric al ființei noastre creștine. Suntem creștini și creștem în identitatea noastră creștină în măsura în care participarea noastră la celebrarea duminicală este activă și se prelungește, apoi, în liturgia aproapelui, cum spunea fer. Vladimir Ghika, cu acea liturghie de după liturghie, imitând iubirea-dăruire de sine a lui Isus din Euharistie în gesturi de mângâiere și de ajutorare a celor mai nevoiași decât noi.

Precizez că duminica aceasta, în București, a fost o zi foarte călduroasă, aproape caniculară, de aceea, poate, au fost mai puțini credincioși la liturghie decât în mod obișnuit. Totuși, cred că un alt lucru a contat mai mult, și anume, după masă, începând de la ora 16 a avut loc tradiționala procesiune cu Prea Sfântul Sacrament pe străzile Capitalei, pornind de la biserica italiană și ajungând la biserica catedrală. Au fost prezenți mulți credincioși din diferite parohii ale Bucureștiului.

Un detaliu mi-a atras atenția. În timpul procesiunii copiii care au făcut prima împărtășanie anul acesta, dar și câțiva din anii anteriori, au mers în fața Prea Sfântului Sacrament și au aruncat pe jos petale de flori realizând un fel de covor floral pe care venea Isus Euharistic. Când am pornit de la biserica italiană, covorul era mai intens, mai consistent; pe măsură ce ne-am apropiat de catedrală, covorul a devenit mai subțire. Copiii nu mai aveau petale și legănau încoace și încolo coșulețele goale până când au intrat în biserică. Aici s-au așezat cuminți în locurile rezervate lor. Stăteau fericiți și mulțumiți că au terminat cu bine o lucrare încredințată lor. Dar și părinții lor păreau să fie la fel, fericiți și mulțumiți. Mi-a venit un gând atunci: ce ar fi dacă am proceda și noi la fel cu Isus primit în Sfânta Împărtășanie, dar în sens invers? Adică, pornind de la biserică spre casă, să încercăm să aruncăm „flori de admirație” și „flori de imitație” în fața lui Isus Euharistic, dar tot mai multe pe măsură ce ne apropiem de casă, de serviciu, de locurile unde îi întâlnim pe frații și surorile noastre care au nevoie de mângâierea prezenței noastre cristofore. Astfel, cred că am putea fi și noi fericiți și mulțumiți, asemenea copiilor din catedrală, dar și Isus ar fi la fel privind la noi: fericit și mulțumit că a venit în inima noastră. Da, cred că se poate așa ceva, și dacă nu, oare de ce?

Mai jos puteți să ascultați predica de la liturghia de la 12. 15:

  • 3 iunie 2018