Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Înălțându-se Christos seamănă sămânța speranței

Dragi prieteni,

Neîndoielnic, înălțându-se la cer, Domnul Christos a lăsat o senzație de gol în comunitatea primilor ucenici. De aceea, putem spune că rodul principal al Înălțării Domnului a fost sămânța speranței. Într-adevăr, Înălțarea lui Isus la cer lasă o senzație de gol și în inimile discipolilor din zilele noastre, chiar dacă nu sunt martori oculari ai Învierii Domnului, ci martori bazați și calificați prin credință. Faptul că în Europa de Vest, dar și în România, credința în Înviere este împărtășită de aproximativ 50% dintre concetățenii noștri ar trebui să ne dea de gândit. Înălțându-se la cer, Isus le-a cerut ucenicilor să meargă în lumea întreagă și să predice evanghelia. Dacă astăzi numărul celor care cred în Înviere este în scădere, asta înseamnă că predica, nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin viață, a ucenicilor lui Isus nu este eficace, nu atrage, nu convinge. Într-adevăr, dacă intrăm într-o biserică catolică, în zi de lucru, dar și în zi de sărbătoare, vom vedea că sunt destul de puțini cei ce participă la liturghie. Prima explicație la îndemână este de ordin demografic. Da, e adevărat, azi, în România, la fiecare 8 minute un român pleacă peste hotare pentru a-și găsi un trai mai bun, dar printre cei rămași acasă, convingerea că participând la liturghie se întâlnește cu Christos înviat este foarte subțire. Pentru mulți dintre credincioșii activi, frecventarea bisericii și a sfintelor taine se bazează pe un fel de convingere mistică generală că apropierea de Domnul ajută, „nu dăunează grav sănătății”, și cam atât. De aceea, cred că avem nevoie de o resetare a credinței. Trebuie să o luăm de la început. Să ne întoarcem pe muntele Măslinilor de unde s-a înălțat Isus, desigur, într-o manieră simbolică și spirituală. Apoi, cu un suflet căit pentru slăbiciunile de care am dat dovadă în  predicarea evangheliei, să coborâm de pe acel munte cu o viziune amplă despre viață și, pe cât posibil, cu ajutorul Domnului, să nu mai confundăm esențialul, drumul bun, cu detaliile existențiale, scurtăturile sau fundăturile. Să trăim manifestând credința în Înviere, prin cuvânte și, mai ales, prin fapte. Mai multe detalii găsiți în predica postată mai jos. Christos s-a înălțat!

Aici puteți să ascultați predica:

  • 10 mai 2018
Christos și Ulise modele de întoarcere acasă

Dragi prieteni,

Astăzi, 6 mai 2018, parohul catedralei mi-a spus că, după părerea lui, ar fi fost mai puțină lume la biserică. Nu cred. Nu am avut această impresie. Într-adevăr, ziua a fost deosebit de frumoasă – vreme bună, agreabilă, soare blând, temperatură optimă pentru o plimbare în aer liber – cu toate acestea, la liturghia de la 12. 15 la catedrala sf. Iosif din București a fost multă lume. Am observat cum mulți dintre credincioșii prezenți au venit în față, mai aproape de altar, fie pentru a evita forfota de la intrare, fie pentru a participa mai activ la liturghie. Nu e rău să se repete lucrul acesta. Așa este normal. În fața altarului să nu existe nici un spațiu liber. Chiar și fizic, credincioșii să se lipească de altar, să se lipească în mod simbolic eliminând distanța dintre ei și Christos.

După liturghie, mai mulți credincioși au venit să mă salute sau să-mi ceară vreun sfat. Printre aceștia îl amintesc aici pe un fost coleg de școală generală, B.M., din satul meu natal, care a venit la București cu ocazia unei nunți – dacă am înțeles bine ieri s-a căsătorit chiar băiatul lui – și a ținut cu dinadins să mă vadă și să mă salute. Îi mulțumesc din toată inima. Cu ajutorul lui, în ochii lui, am revăzut pentru câteva clipe lumea copilăriei și nevinovăția acelor ani! Dar, mai mult decât atât, reîntâlnirea cu el m-a făcut să mă gândesc încă o dată la avantajul celor care cred în Dumnezeu și-l urmează pe Christos participând la sacramente, în special la sfânta euharistie. Cine crede și frecventează Biserica, oriunde poate să fie acasă, adică niciodată nu va fi victima izolării, singurătății. Peste tot va avea surpriza să găsească prieteni, colegi, frați și surori. Într-adevăr, după acest criteriu se recunosc azi discipolii lui Isus, și anume după impactul efectiv al fraternității în Christos, nu după înălțimea bisericii, nu după numărul mare de credincioși înregistrați la recensământul civil sau religios.

Drumul spre acest „acasă” unde se regăsesc frații și surorile care te așteaptă bucuroși este greu de găsit azi, de aceea vă propun două modele de întoarcere spre acest „acasă” special: Christos și Ulise. Drumul creștin nu-l exclude pe cel laic, dimpotrivă, îl presupune. Christos împlinește drumul prefigurat de Ulise. Drum bun spre acel „acasă” din inima noastră! Christos a înviat!

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 6 mai 2018
Miguel de Unamuno crede într-un Christos spaniol

Dragi prieteni,

Suntem în timpul pascal până la Rusalii și Biserica îi invită pe toți credincioșii să se bucure de învierea lui Christos și de învierea lor împreună cu Christos. Totuși, nu păcătuim grav împotriva bucuriei pascale dacă mai aruncăm din când în când câte o privire spre Golgota și Grădina Măslinilor, acolo unde a început misterul Paștelui. Dimpotrivă. Cred că se recomandă lucrul acesta. Astfel, pentru a purifica relația noastră cu Christos de elementele individualiste, relativiste sau misticoide, care ajung la noi prin modele și curentele religioase dominante azi, și pentru a stimula o apropiere realistă, personală de Domnul Isus mort și înviat, vă propun să medităm câteva texte cu teme cristologice din opera gânditorului basc Miguel de Unamuno (1864-1936). După o scurtă introducere, voi reda acele pasaje din opera lui Unamuno în care se vorbește despre religia lui, despre trăsăturile principale ale Christului spaniol, despre esența catolicismului, despre Christul lui Velazquez și despre agonie. Nu vă ascund faptul că aceste texte selectate le discut cu studenții masteranzi la cursul meu de cristologie filosofică din cadrul Facultății de Teologie Catolică a Universității București. Dar le propun aici convins fiind că și publicul larg ar putea profita spiritual citind și meditând aceste texte filosofico-teologice.

Introducere

Miguel de Unamuno a scris foarte multe pagini despre imaginea lui Christos din mentalitatea poporului spaniol, abordând relația cu Christos răstignit atât din punct de vedere literar, estetic, socio-politic, cât și filosofico-teologic. Din acest ultimă perspectivă, unica problemă de care merită să se ocupe orice om, spunea Unamuno, este dorința de nemurire sau destinul etern al omului concret.

Referitor la credința în Christos, gânditorul basc îmbrățișează atitudinea celui care crede și se roagă lui Isus să-l ajute în momentele de necredință (cfr. Mc 9, 14-27). De aceea, ca să cuprindă dialectica interioară a credinței în care se vedea pe sine, a folosit expresia: „cred că cred”. Totuși, precizez că, la Unamuno, credința comportă câteva valențe heterodoxe – unii au spus că avea minte de protestant și inimă de catolic – care trebuie explicate în lumina crizei spirituale și existențiale din 1897, precum și a refuzului său de a fi clasificat în vreun curent filosofic sau religios. Printre altele, același refuz de a fi încadrat teoretic în vreo categorie filosofică sau teologică explică faptul că a respins orice crez creștin istoric sau pozitiv. Era în căutarea unui Christ sau a unui Dumnezeu spaniol, de aceea a identificat în pictura lui Velazquz dedicată lui Christos răstignit trăsăturile agonico-tragice ce caracterizează pietatea catolică a poporului său. Capodopera lirică a lui Unamuno este Christul lui Velazquez, un poem tradus și în limba română în 2015 de Sorin Mărculescu (Editura Humanitas), care are la bază această temă religioasă majoră: Christos este un Dumnezeu de carne cu o intuiție fizică a divinității sale. În această lucrare, pe lângă unele teme de natură existențialistă (alături de Kierkegaard, Unamuno este considerat părintele existențialismului), Unamuno trădează și anumite afinități cu mișcarea modernistă (condamnată de Papa Pius X, enciclica Pascendi, 1907) și câteva deschideri față de teologia protestantă liberală, care îi permitea să exprime sentimentul tragic al vieții într-o cheie simbolico-fideistă.

Evoluția spirituală a lui Unamuno comportă mai multe etape: în tinerețe, adept al pozitivismului hegelian și deschis față de protestantismul liberal, în anii de maturitate, se dovedește a fi un catolic convins, cultivând cu umilință credința în Dumnezeu; această credință înlocuiește preocuparea sa pentru cunoașterea intelectuală a lui Christos din tinerețe. Dominantă pare să fie preocuparea de a cultiva o credință ce se hrănește din îndoieli și este trăită în mod agonic de o inimă înțeleaptă. Așadar, credința lui Unamuno în Christos crucificat are o dimensiune specifică, sentimental-tragică, care e mai curând psihologică, decât teologică.

La Unamuno, aidoma credinței și creștinismului, Christos este mereu în agonie. Pentru a-l prezenta pe acest Christos agonic sau agonizând folosește multe elemente ale credinței și ale pietății mistice populare față de Christos răstignit. De asemenea, folosește termeni ce redau spiritul acestei credințe și pietăți care, potrivit interpretării lui Unamuno, este un spirit tragic, aspru, dur, crud. În fața lui Christos agonizând, care moare pentru totdeauna, omul este cuprins de disperare. Lipsește referința la înviere. Față de Christul lui Harnack, care l-a influențat pe Unamuno într-o anumită măsură, având mai mult trăsături istorico-biografice, Christul lui Unamuno este mai convingător, datorită referinței la Euharistie, sacramentul pivot al credinței catolice a poporului său. Interpretând Euharistia ca „pâine de nemurire”, Unamuno ajunge să vorbească în spiritul pietății mistice spaniole chiar despre o adevărată „teofagie”, condiție de posibilitate pentru a putea atinge nemurirea.

Pietatea mistică spaniolă are câteva trăsături specifice: este ruptă de Biserica oficială sau de Biserica instituție; are un puternic accent individualist dureros; comportă o metafizică de natură panteistă; rolul lui Christos este redus la iluminarea interioară și la stimularea evlaviei mistice față de suferința lui.

Christos la Unamuno este expresia credinței populare în Christos crucificat și a acelei pietăți mistice spaniole cu trăsături pesimiste, disperate, agonico-tragice, cu idealuri eroice, care pornește mereu de la o experiență trăită. Analogia între Christos și Don Quijote vrea să aducă în discuție faptul că ambii erau mânați de aceleași idealuri eroice, că ambii refuzau orice fel de compromis, josnicie sau meschinărie în drumul lor spre instaurarea unui regat al Spiritului.

În concluzie credința lui Unamuno în Christos a fost sinceră, dar nu adevărată, pentru că a alunecat în interpretări mult inspirate de credința agonică și de evlavia mistică individualistă a poporului spaniol față de Christos crucificat.

TEXTE SELECTATE

Religia mea

«„Ei bine, voi fi întrebat, care este religia ta?”. Iar eu voi răspunde: „Religia mea este să caut adevărul în viață și viața în adevăr, chiar bine știind că nu îl voi întâlni cât timp voi trăi. Religia mea este lupta fără răgaz și neobosit împotriva misterului. Religia mea este să lupt cu Dumnezeu din zorii zilei până la căderea nopții, cum spun unii că Iacob a luptat cu el. Nu am de gând să dau la pace cu Incognoscibilul, nici cu acel de aici nu încolo nu se trece. Resping eternul ignorabimus. Și, în orice caz, vreau să urc panta inaccesibilului.

„Fiți desăvârșiți precum desăvârșit este Tatăl vostru ceresc”, ne-a spus Christos, iar un asemenea ideal de perfecțiune este, neîndoielnic, de neatins. Dar ne-a pus ceea ce este neatins ca scop și termen fix ale eforturilor noastre. Și lucrul acesta se obține, cum spun teologii, cu ajutorul Grației. Dar vreau să lupt lupta mea fără să mă îngrijesc de victorie. Oare nu există armate, și popoare, care aleargă către o înfrângere sigură? Și nu-i elogiem pe cei care s-au lăsat uciși luptând, în loc să se predea? Ei bine: aceasta este religia mea.

Cei ce îmi adresează această întrebare vor să le dau o dogmă, o soluție pe care să-și odihnească spiritul într-o fericită lenevire. Dar nici lucrul acesta nu este considerat suficient: pentru că vor să mă ademenească și să mă plaseze în una din acele chilii în care cataloghează spiritele, afirmând despre mine: e luteran, calvinist, catolic, ateu, raționalist, mistic sau altceva din acele cuvinte al căror sens exact nu-l știu, dar care îi scutește să gândească mai mult. Iar eu nu vreau să fiu încapsulat, pentru că eu, Miguel de Unamuno, aidoma oricărui alt om care tinde la conștiința deplină, constituie o specie unică. „Nu există boli, ci bolnavi”, obișnuiesc să spună unii medici, iar eu spun că nu există opinii, ci opinenți.

În ordinea religioasă nu există nici un lucru oricât de mic care să fi fost explicat rațional, și după cum nu există, logic nu pot să-l comunic, de vreme ce numai ceea ce este rațional și logic este transmisibil. Înclinându-mă fără îndoială cu tot elanul inimii, cu toate sentimentele spre creștinism, fără să mă sprijin pe dogmele speciale ale unei sau altei confesiuni creștine. Îl consider creștin pe oricine invocă cu respect și iubire numele lui Christos și îmi repugnă ortodocșii, fie ei catolici sau protestanți – aceștia obișnuiesc să fie la fel de intransigenți ca și ceilalți – care refuză calitatea de creștin aceluia care nu interpretează Evanghelia ca ei. Cunosc protestanți care neagă că unitarienii ar fi creștini.

Mărturisesc în mod sincer că presupusele dovezi raționale – cea ontologică, cosmologică, etică etc. – ale existenței lui Dumnezeu nu-mi demonstrează nimic; și oricâte rațiuni se doresc a se aduce în favoarea faptului că Dumnezeu există, mi se par toate rațiuni bazate pe paralogisme și petiții de principiu. În legătură cu toate acestea împărtășesc poziția lui Kant. Și îmi displace că nu pot vorbi despre lucrurile acestea ignoranților într-un limbaj adaptat lor.

Nimeni nu a putut să mă convingă rațional de existența lui Dumnezeu, dar nici de inexistența lui. Raționamentele ateilor mi se par mai superficiale și mai neînsemnate decât cele ale adversarilor lor. Iar dacă cred în Dumnezeu, sau cel puțin, cred că cred în El, se datorează faptului, înainte de toate, că vreau ca Dumnezeu să existe și, apoi, ca El să mi se reveleze prin intermediul inimii, în Evanghelie, prin Christos și prin istorie. Întreaga chestiune are de-a face cu inima (…)[1]

Christul spaniol

«(…) I-am răspuns că am sufletul poporului meu și că îmi plac acești Chriști livizi, palizi, vineții, sângerânzi, acești Chriști pe care cineva i-a numit cruzi. Absența artei? Barbarie? Nu știu. Îmi plac și aceste (Madone) Îndurerate întunecate, macerate de durere.

„Christul spaniol – mi-a spus de multe ori Guerra Junqueiro – s-a născut la Tangeri”. Probabil, probabil este un Christ african. Ar fi mai mult Christos dacă ar fi fost atic, sau parizian, sau englez? Pentru că pe celălalt, galileanul, Christul istoric, trebuie să-l lăsăm deoparte. Iar în ceea ce privește istoria aplicată la creștinism … Istoria este aceea de douăzeci de secole, dar aici, în Spania, istoria este spaniolă. Așadar, probabil, s-a născut la Tangeri. Nu mult mai departe de Tangeri s-a născut sfântul Augustin.

Durerea nesângeroasă, senină, purificată … da, da, durerea „stilizată” sau, să spunem și lucrul acesta, artistică; strigătul de durere care a trecut prin fluier, transformându-se într-un bocet. Foarte bine. Iar aici cade așa cum se cuvine tot ceea ce Laocoon l-a inspirat pe Lessing.

Foarte bine; dar așa se întâmplă ca printr-o ironie. În general sunt ironici sau ironiști – este mult mai drăguț să-i numim ironiști – cei care nu se supără. Cine se supără, insultă. Ironistul iartă totul și spune că o face pentru că înțelege totul. Și dacă nu ar înțelege nimic? Nu știu.

„Această manieră a noastră de a fi neciopliți, aspri – i-am spus prietenului meu sud-american – nu toți o suportă. S-a spus că în Spania abundă ura. Câteodată, câteodată, în schimb, începem să ne detestăm pe noi înșine. Există aici multă, foarte multă lume care nu se iubește pe sine. Urmăm preceptul „iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”, dar pentru că, în ciuda egoismului inevitabil, nu ne iubim pe noi înșine, nu-i iubim nici pe alții. Ascetul și inchizitorul au aceeași rasă. Lucrul acesta nu înseamnă că ascetul nu este egoist, nu; poate să fie, și mult. Dar, deși este egoist, nu știe să se iubească pe sine însuși.

Asistând la o coridă – am continuat să-i spun – dumneata vei înțelege acești Chriști. Chiar și săracul taur este o specie de christ irațional, o victimă de ispășire, al cărui sânge ne spală nu de puține păcate de barbarie. Și ne duce, totuși, să facem alte păcate. Oare poate iertarea să ne împiedice, oameni mizerabili!, să păcătuim din nou?” (…)

(…) Acest cult este civilizat, este european? Nu știu. Dar este al nostru. Oare nu este adevărată acea vorbă: geniu și figură până la mormânt?

Faptul că Schopenhauer îi admira atât de mult pe spanioli trebuie să ne dea de gândit. Ceea ce la dânsul era o pedanterie teutonică, o poziție academică, la noi este, uneori, un sentiment intim și real.

Să ne fie rușine? De ce? E mai bine să săpăm în acest sentiment, să-l cercetăm, să scotocim în măruntaie și să dăm deplină conștiință acestei uri față de noi înșine. Rău este când rămâne inconștientă, deși, o dată ce s-a manifestat ca atare, ca ură, ca aversiune față de sine însuși, deja este pe drumul cel bun pentru a deveni ceva nobil, puternic, ceva care răscumpără. Nu vă amintiți teribilul paradox evanghelic? Trebuie să-l urăști pe tatăl, soția, fiii ca să-ți iei crucea, crucea însângerată și să-l urmezi pe Răscumpărătorul. Ura față de noi înșine, când este obscură, inconștientă, instinctivă, aproape animalică, generează egoism; dar când devine conștientă, clară, rațională, poate genera eroism. Există și o ură rațională; da, există.

Da, există un Christ triumfător, celest, glorios; acela al Transfigurării, al Înălțării, care stă la dreapta Tatălui; dar este pentru când vom fi triumfat, pentru când vom fi transfigurați, pentru când vom fi înălțați. Dar aici, în această arenă a Lumii, în această viață care este doar o tragică luptă de tauri, aici este celălalt, acela care este livid, palid, sângerând și fără sânge[2]

Esența catolicismului

«(…) În jurul dogmei, de origine paulină în formulare, despre învierea și imortalitatea lui Christos ca garanție a învierii și a imortalității oricărui credincios, s-a format toată cristologia. Dumnezeul om, Cuvântul încarnat, a venit pentru ca omul, în felul său, să se facă Dumnezeu, adică nemuritor. Iar Dumnezeul creștin, Tatăl lui Christos, un Dumnezeu în mod necesar antropomorfic, este acela care, după cum afirmă catehismul doctrinei creștine pe care la școală ne-au făcut să-l învățăm pe de rost, a creat lumea, pentru om. Și scopul răscumpărării a fost, în ciuda aparențelor datorate devierii etice a dogmei în mod specific religioase, de a ne salva de la moarte, și nu de păcat, sau de acesta întrucât implică moartea. Și Christos a murit sau, mai degrabă, a înviat, pentru mine, pentru fiecare dintre noi. Și s-a stabilit o anumită solidaritate între Dumnezeu și creatura sa. Spunea Malebranche că primul om a căzut pentru ca (Isus) Christos să ne răscumpere, nu că el ne-a răscumpărat pentru că omul a căzut (în păcat).

După Paul au trecut anii și generațiile care au aprofundat acea dogmă centrală și consecințele ei pentru a garanta credința în imortalitatea sufletului individual; a venit conciliul de la Nicea cu acel formidabil Athanasius, încarnarea credinței populare, al cărui nume este deja o emblemă. Athanasius era un om de puțină erudiție, dar de multă credință și, mai ales, de credință populară, plin de neliniștea nemuririi. S-a opus arianismului care, aidoma protestantismului unitarian și socinian, amenința, deși nu știa și nu voia lucrul acesta, bazele acelei credințe. Pentru arieni, Christos era înainte de toate un maestru de morală, omul perfect în gradul maxim și, întrucât era astfel, garanta că noi toți putem să ajungem la perfecțiune; dar Athanasius simțea că Christos nu putea să ne facă să devenim zei dacă mai întâi nu ar fi fost Dumnezeu; dacă divinitatea lui ar fi fost prin participare, nu ar fi putut să ne facă și pe noi părtași de ea. „Christos, spunea, fiind om, nu s-a făcut Dumnezeu, ci, fiind Dumnezeu, s-a făcut om, pentru a ne îndumnezei mai bine” (Orat., 1,30). Athanasius nu cunoștea și nu adora Logosul filosofilor și Logosul cosmologic (cfr. A. von Harnack, Dogmengeschichte, II, partea I, cartea VII, cap. I). Astfel a făcut ca natura și Revelația să se despartă. Christul athanasian sau nicean, care este Christul catolic, nu este Christul cosmologic, nici, în mod strict, cel etic; este Christul eternizator, deificatorul, religiosul. Despre acest Christos, Christul cristologiei niceene sau catolice, spune Harnack că în cele din urmă este docetist, adică aparent, deși procesul divinizării omului în Christos s-a actualizat în interesul eschatologiei; dar care este Christul real? Oare este așa zisul Isus istoric al exegezei raționaliste care ne este prezentat atât de diluat, fie într-un mit, fie într-o atomizare socială?

Acest Harnack însuși, un raționalist protestant, ne spune că arianismul sau unitarianismul ar fi însemnat moartea creștinismului, reducându-l la cosmologie și la morală și că a servit doar ca punte pentru a-i conduce pe cei dotați (intelectual) la creștinism, adică de la rațiune la credință. Acestui istoric (intelectual) al dogmelor i s-a părut drept semn de perversiune faptul că omul Athanasius, care a salvat creștinismul ca religie a comuniunii vii cu Dumnezeu, l-a șters pe Isus din Nazaret, pe Isus istoric, pe care nu l-au cunoscut personal nici Paul, nici Athanasius, nici însuși Harnack. Printre protestanți acest Isus istoric suferă sub bisturiul criticii, în timp ce trăiește Christul catolic, Christul cu adevărat istoric, acela care trăiește în toate timpurile garantând credința în nemurire și mântuire personală (…).

(…)Acestei dogme centrale a învierii în Christos și prin Christos îi corespunde un sacrament la fel de central, punct de sprijin al pietății populare catolice, sacramentul Euharistiei. În el se administrează corpul lui Christos care este pâine a imortalității.

Este sacramentul în mod genuin realist, dinglich, s-ar spune în germană, și nu este o mare violență să-l traducem cu „material”, sacramentul în modul cel mai genuin ex opere operato, înlocuit la protestanți cu sacramentul idealist al cuvântului. Este vorba, în fond, și o spun cu tot respectul posibil, dar fără să mă gândesc să sacrific expresivitatea frazei, de a mânca și de a-l bea pe Dumnezeu, pe acela care eternizează, de a se hrăni cu el. Așadar, nu e de mirare dacă sfânta Tereza ne povestește că în timp ce se împărtășea în ziua Încarnării, în al doilea an de priorat, octava sărbătorii sfântului Martin, rupând părintele Ioan al Crucii ostia pentru a-i da o parte unei alte surori, ea s-a gândit că a făcut lucrul acesta nu pentru că ostiile erau puține, ci pentru a o mortifica, „pentru că îi spusesem că îmi place mult când ostiile sunt mari și nu pentru că nu aș fi înțeles că trupul Domnului ar fi rămas oricum întreg, chiar și într-o părticică mai mică”.

Aici rațiunea merge într-o parte și sentimentul în alta. Și ce importanță au pentru acest sentiment cele o mie și una de dificultăți care se ridică atunci când se reflectează rațional asupra misterului acestui sacrament? Ce este un corp divin? Corpul, întrucât este corp, al lui Christos, era divin? Ce este un corp nemuritor și îi face pe alții imortali? Ce este o substanță separată de accidenții ei? Ce este substanța corpului? Azi, am perfecționat în general conceptele de materie și de substanță, dar pentru unii Părinți ai Bisericii imaterialitatea aceluiași Dumnezeu nu era un lucru atât de clar și definit cum este pentru noi. Iar sacramentul Euharistiei este acela care prin excelență ne face nemuritori și este, deci, punctul de sprijin al pietății populare catolice. Și, dacă se poate spune așa, este sacramentul în modul cel mai specific religios.

Pentru că specificitatea religiei catolice este nemurirea și nu justificarea în manieră protestantă. Aceasta din urmă nu este nimic altceva decât etică. Iar protestantismul a tras ultimele sale consecințe de la Kant, oricât de neplăcută ar putea să le pară ortodocșilor această doctrină: religia depinde de morală și nu aceasta de cealaltă, cum este cazul în catolicism (…)[3]

Christul lui Velazquez

I

«„Puțin și lumea n-o să mă mai vadă,                        In 14, 19

ci voi mă veți vedea, căci viu eu fi-voi

și voi tot vii”, ai spus; și văd: te-nșfacă

ochii credinței în străfund de suflet

și prin puterea artei sub o formă

văzută te creăm. Magică vargă

penelul lui don Diego Rodríguez de

Silva Velázquez ne-a fost și printr-însul

în trup azi te vedem. Ești Omul veșnic

ce oameni noi ne face. Moartea-ți este

naștere. Te-ai suit la cer, să vină,

mângâietor, la noi, Sfânt Duhul, spirit

al turmei tale, lucrător în arta

ce ni Te-adat în văz. Aci-ntrupată

în albul și tăcut cuvântu-acesta,

rostit în linii și culori, credința

tragicul meu popor și-o glăsuiește.

Act e sacramentul suprem, ne pune

prin moarte-n față drept cu Dumnezeu[4]

XXXII

Euharistie

«Trup alb, ne arde dragostea de Tine;

dragoste-foame, de rărunchi iubire;

foame după Cuvântul ce creează

și-n care s-a-ntrupat; nepotolită                      Am 8, 11

iubire-a vieții, care nu se satură                      In 1, 14

cu-mbrățișări, săruturi sau nuntire

Mâncându-te doar ni se stinge jindul,

pâine de nemurire, carne sfântă.

Iubirea-n trup de Tine-ajunsă foame,

o, Miel al Domnului, vipt de dorește;

vrea gustul prapurilor să ți-l simtă,

vrea să-ți mănânce inima și pulpa-i,

cerească mană, să ni se topească

pe-arsura limbii noastre preauscate:

nu doar să te gustăm; să ni Te facem

al nostru, carne-a cărnii noastre, chinul

să-ți fim, ca moartea să ne fie viață.

Și deschizându-ți brațele de parcă

te-ai da iubirii, spui fără-ncetare:

„Veniți și luați: acesta îmi e trupul!”

Carne-a lui Dumnezeu, Verb trup, fii trupul

sfintei foame trupești, flămânzi Te vrem!”[5]».

Logos

«La început era Cuvântul

nu idea, viziunea;

„Să fie”, a zis, și

sunetul vocii lui a umplut universul de forme.

De la a spune la a face nu există interval.

Acționează cel care spune: la treabă!

Curentul își face singur patul

și, pentru a-i da un nume, i-a spus râu[6]

Agonia

«Agonia este așadar o luptă. Iar Christos a venit să ne aducă agonia, lupta, și nu pacea. Ne-a spus-o el însuși. „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Și dușmanii omului vor fi casnicii lui” (Mt 10, 34-36). Își amintea că ai săi, cei ai casei sale, mama și frații săi îl luaseră drept nebun, crezuseră că își ieșise din fire, că i se rătăciseră mințile și, de aceea, căutaseră să-l prindă. (Mc 3, 21). Și, în altă parte: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins! … Vi se pare că am venit să aduc pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. Dezbinați vor fi: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale și nora împotriva soacrei” (Lc 12, 49-53).

Și pacea? ni se va spune. Pentru că am putea cita și alte pasaje ale Evangheliei, și mai numeroase și mai explicite, fără îndoială, în care ni se vorbește despre pace. Însă această pace ne este dată prin luptă, iar lupta ne este dată prin pace. Și aceasta este agonia.

Cineva ar putea spune că pacea este viața – sau moartea – și că lupta este moartea – sau viața- căci e aproape indiferent dacă le asimilezi respectiv uneia sau alteia; iar pacea din luptă – sau lupta din pace – este viața din moarte, viața morții și moartea vieții; este agonia.

Conceptualism? Sfântul apostol Paul este, atunci, conceptualist, și la fel sunt și sfântul Augustin și Pascal. Logica pasiunii este o logică conceptualistă, polemică și agonică. Iar Evangheliile sunt pline de paradoxuri și de oase care ard.

Aidoma creștinismului, Christos e mereu în agonie. „Isus va agoniza până la sfârșitul lumii: și nu trebuie să dormim în acest timp”. Astfel scria Pascal în Misterul lui Isus. Și el însuși scria acestea aflându-se în agonie. Pentru că a nu dormi înseamnă a visa treaz, a visa o agonie, a agoniza.

Crucifixurile noastre, Chriștii noștri spanioli sunt cumplit de tragici. Ei reprezintă cultul lui Christos aflat în agonie și nu mort. Christos mort, devenit deja pământ, devenit pace, Christos mort și îngropat alături de alți morți este Christos care odihnește în mormânt. Însă acel Christos adorat pe cruce este Christos care agonizează, este acel Christos care strigă: Consummatum est! Pe acest Christos, care zice: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27, 46), îl venerează în cult credincioșii agonici. Printre care se numără mulți oameni care cred că nu se îndoiesc, care cred că cred.

A trăi, a lupta, a lupta pentru viață și a trăi prin luptă, prin credință, înseamnă a te îndoi. Am spus-o deja într-o altă lucrare a noastră, reamintind acest pasaj al Evangheliei unde se află scris: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. (Mc 9, 24). O credință care nu se îndoiește este o credință moartă[7]

[1] Miguel de Unamuno, Mi religión, 1907, trad. Wilhelm Dancă, în: Obras Completas, Madrid, Afrodisio Aguado, 1959-1961, t. XVI, 118-120.

[2] Miguel de Unamuno, El Cristo español, 1909, trad. Wilhelm Dancă, în: Obras Completas, Madrid, Afrodisio Aguado, 1959-1961, t. IV, pp. 402-403; 406-407.

[3] Miguel de Unamuno, La esencia del catolicismo, trad. Wilhelm Dancă, în: Del sentimiento trágico de la vida en los hombres y en los pueblos, 1913, în: Obras Completas, Madrid, Afrodisio Aguado, 1959-1961, t. XVI, 190-192; 193-194.

[4] Miguel de Unamuno, Christul lui Velazquez, trad. Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, București 2015, 117-119.

[5] Ibidem, 183-184.

[6] Miguel de Unamuno, Logos, trad. Wilhelm Dancă, în: Cancionero, în: Obras Completas, Madrid, Afrodisio Aguado, 1959-1961, t. XV, n. 1674, p. 772.

[7] Miguel de Unamuno, Agonia creștinismului, trad. Radu I. Petrescu, Editura Institutul European, Iași 1993, 23-24.

 

  • 1 mai 2018