Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Transfigurarea lui Isus și schimbarea mea în bine

Dragi prieteni,

Transfigurarea lui Isus sau Schimbarea la față de pe muntele Tabor stă în centrul duminicii a doua din Postul Mare. Pentru mulți sfinți părinți, evenimentul ar fi avut loc noaptea, de aici o primă legătură între Transfigurarea de pe muntele Tabor și Desfigurarea de pe muntele Măslinilor. Sensul principal al sărbătorii este acela că Isus își revelează identitatea sa adevărată în cadrul unei teofanii. Astfel, Dumnezeu le încredințează oamenilor speranța că universul și omul se pot schimba în bine. Sunt multe momentele și locurile în care Isus se transfigurează: când se naște la Betleem, când se schimbă la față pe muntele Tabor, când este răstignit pe muntele Ghetsemani, când se înalță la cer de pe muntele Măslinilor sau când se transsubstanțiază pe altar în fiecare biserică din lume în timpul euharistiei. Pentru mulți creștini din Occident și din Orient, Transfigurarea este cea mai frumoasă sărbătoare creștină. În cadrul predicii am vorbit despre metamorfoza universului creat, care începe, de fapt, cu schimbarea în bine a fiecăruia dintre noi. Mai multe detalii despre legătura dintre Transfigurea lui Isus și schimbarea omului în bine găsiți în predica de azi, 25 februarie 2018. Înainte de a o asculta, sau după, vă invit să meditați câteva comentarii ale sf. Leon cel Mare (390-461) la Evanghelia zilei.

«Și, iată, pe când încă mai vorbea, un nor luminos i-a învăluit și un glas din nor zicea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulțumirea mea; ascultați de el!” (Mt 17, 5). Neîndoielnic, Tatăl era prezent în Fiul și, în acea lumină prin care Domnul s-a manifestat cu măsură în fața discipolilor, natura aceluia care dă naștere nu era separată de Unicul născut pe care l-a născut, dar, pentru a sublinia proprietatea fiecărei persoane, glasul care a ieșit din nor l-a făcut cunoscut urechilor pe Tatăl, așa după cum strălucirea răspândită de corp l-a revelat ochilor pe Fiul. Auzind glasul, discipolii au căzut cu fața la pământ, foarte înspăimântați, tremurând nu doar în fața maiestății Tatălui, ci și în fața maiestății Fiului; printr-un act de profundă înțelegere, într-adevăr, au priceput că unică era Divinitatea celor doi și, pentru că nu exista vreo ezitare în credință, nu s-a înregistrat nicio diferență în frică. Acea mărturie divină a fost așadar generoasă și multiplă, iar puterea cuvintelor a mijlocit o înțelegere mai mare decât sunetul glasului. Căci, când Tatăl spune: „Acesta este fiul meu cel iubit, în care îmi găsesc mulțumirea, să ascultați de el”, oare nu trebuia înțeles în mod clar că „Acesta este Fiul meu” la care a fi din mine și a fi cu mine este o realitate pe care timpul nu o poate cuprinde? Da, nici Acela care dă naștere nu este anterior celui Născut, nici cel Născut nu este posterior Aceluia care l-a născut. „Acesta este Fiul meu”, care în mine nu separă divinitatea, nu împarte puterea, nu face distincție în privința eternității. Acesta este Fiul meu, nu adoptiv, ci propriu; nu creat în altă parte, ci născut de mine; nu dintr-o natură diferită și făcut mie asemănător, ci de aceeași ființă și născut egal cu mine. „Acesta este Fiul meu prin care toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există” (In 1, 3), care, face tot ceea fac eu în mod egal (In 5, 19) și tot ceea ce săvârșesc eu sunt săvârșite de dânsul împreună cu mine fără vreo deosebire. Într-adevăr, în Tatăl este Fiul și în Fiul este Tatăl (In 10, 38), iar unitatea noastră nu se rupe niciodată. Chiar dacă eu care dau naștere sunt diferit de acela pe care l-am născut, totuși nu vă este îngăduit să aveți despre dânsul o părere diferită de aceea pe care o aveți despre mine. „Acesta este Fiul meu”, care nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu mine (Fil 2, 6), nici nu și-a însușit-o prin uzurpare. Dar, deși a rămas în condiția sa glorioasă, el, pentru a duce la bun sfârșit planul de refacere a neamului omenesc, a umilit divinitatea neschimbătoare până la condiția de servitor.

Pe acela, așadar, în care îmi găsesc toată mulțumirea și a cărui învățătură vorbește altora despre mine, a cărui umilință mă glorifică, ascultați-l fără ezitare; el, într-adevăr, este adevărul și viața (In 14, 6); el este puterea mea și înțelepciunea mea (1 Cor 1, 24). „Ascultați de el!”, de acela despre care au vorbit tainele Legii și pe care glasul profeților l-au cântat. „Ascultați de el!”, de el care a răscumpărat lumea prin sângele său, care a înlănțuit diavolul și i-a răpit prada (Mt 12, 29), care a șters însemnul datoriei (Col 2, 14) și prețul răutății. „Ascultați de el!”, de el care deschide calea cerului și prin chinul crucii vă pregătește scara pentru a urca în Împărăție. De ce vă este teamă să fiți răscumpărați? De ce vă temeți să fie dezlegați de lanțurile voastre? Să se întâmple ceea ce Christos vrea să fie, așa după cum și eu o vreau. Aruncați teama trupească și înarmați-vă cu statornicia pe care o inspiră credința; este nedemn de voi, de fapt, să vă temeți de acele momente ale Pătimirii Mântuitorului de care, cu ajutorul său, n-o să vă temeți în timpul morții voastre. Aceste lucruri, dragii mei, nu s-au spus doar pentru folosul acelora care le-au înțeles cu propriile lor urechi. Să se întărească așadar credința tuturor potrivit predicării sfintei Evanghelii și nimeni să nu se rușineze de crucea lui Christos, prin care lumea a fost răscumpărată. Prin urmare, nimănui să nu-i fie teamă să sufere pentru dreptate (1 Pt 3, 14), nici să nu se îndoiască că va primi recompensa promisă, deoarece prin oboseală ajungem la odihnă și la viață prin intermediul morții. El, într-adevăr, a luat asupra sa toată slăbiciunea specifică micimii noastre; el, în care, dacă vom rămâne (In 15, 9) în mărturisirea lui și în iubirea sa, vom fi învingători asupra a ceea ce el a învins și vom primi ceea ce el a făgăduit.

Fie că este vorba de punerea în practică a poruncilor sau fie că este vorba de a suporta greutățile vieții, glasul Tatălui care s-a făcut auzit trebuie să răsune mereu în urechile noastre: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care îmi găsesc mulțumirea, ascultați de el!”; el care trăiește și domnește împreună cu Tatăl și cu Spiritul Sfânt în vecii vecilor. Amin.»

(Din Sf. Leon cel Mare, Sermo 38, 6-8, trad. Wilhelm Dancă)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 25 februarie 2018
Ispita de a construi o lume fără Dumnezeu

Dragi prieteni,

În prima duminică a Postului Mare din 2018 am celebrat liturghia la catedrala sf. Iosif din București. Fiind vorba în evanghelia duminicii despre ispitirea lui Isus în pustiu, în cadrul predicii am explicat ce înseamnă ispita de a construi o lume fără Dumnezeu, o ispită care rezumă toate mobilurile și formele pe care le asumă tentațiile noastre. Într-adevăr, prin această ispită, diavolul ne insuflă ideea că Dumnezeu este deranjant, de prisos sau o pură iluzie. Dar Isus a depășit această ispită și, astfel, a devenit pentru noi model de pregătire pentru celebrarea misterului pascal. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva gânduri din comentariul sf. Ieronim la textul din evanghelia după Marcu, text care a fost proclamat în prima parte a liturghiei de astăzi.

«Și, îndată, Duhul l-a dus în pustiu (Mc 1, 12). Este vorba despre Spiritul Sfânt care a coborât sub chip de porumbel. A văzut – spune Marcu – cerurile deschise și Duhul, ca un porumbel, coborând și rămânând asupra lui. Fiți atenți la ce spune: rămânând, adică a rămas cu el, nu că a făcut a stat puțin și apoi a plecat. Ioan spune într-o altă Evanghelie: Cel care m-a trimis (…), el mi-a zis: Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând și rămânând peste el (In 1, 33). Spiritul Sfânt a coborât asupra lui Christos și a rămas deasupra lui; însă când coboară asupra oamenilor nu întotdeauna rămâne. De fapt, în cartea lui Ezechiel, care reprezintă prin reflex pe Mântuitorul (nici un alt profet, mă refer la cei mari, nu este chemat Fiului omului, așa cum este chemat Ezechiel), se citește: a fost cuvântul Domnului către Ezechiel (Ez 1, 3). Cineva poate să spună: De ce faci referințe atât de dese la acest profet? – Pentru că Duhul Sfânt cobora asupra profetului, dar apoi pleca de fiecare dată. Când se spune că a fost cuvântul Domnului către se înțelege clar că Spiritul Sfânt s-a întors din nou după ce mai înainte se îndepărtase. Când suntem cuprinși de mânie, când jignim pe cineva, când suntem cuprinși de tristețea ucigătoare, când gândurile noastre cad în robia trupului, oare atunci mai rămâne Duhul Sfânt în noi? Oare putem spera că Spiritul Sfânt este în noi când îl urâm pe fratele nostru sau când plănuim să săvârșim vreo faptă de nedreptate? Trebuie să știm că, ori de câte ori ne străduim să avem gânduri bune și să săvârșim fapte bune, atunci Duhul Sfânt locuiește în noi; dar, dimpotrivă, când suntem prinși de un gând rău, e semn că Spiritul Sfânt ne-a părăsit. De aceea, despre Mântuitorul stă scris: Acela asupra căruia vei vedea că Duhul Sfânt se coboară și rămâne, acela este …».

«Și, îndată, Spiritul l-a dus în pustiu». Duhul Sfânt este acela care îi duce în pustiu pe călugării care trăiesc împreună cu rudele lor, dacă acest Duh a coborât și a rămas asupra lor. Spiritul Sfânt îi face să iasă din casă și îi conduce în singurătate. Duhul Sfânt nu locuiește cu plăcere acolo unde este multă lume, iar oamenii discută și se ceartă unii cu alții: Spiritul Sfânt își are locuința sa în singurătate. De aceea, Domnul și Mântuitorul nostru, când voia să se roage, spune Luca, singur se ducea pe munte să se roage și petrecea noaptea rugându-se (cfr. Lc 6, 12). În timpul zilei stătea cu discipolii, iar noaptea se ruga Tatălui pentru noi. De ce am spus toate acestea? Pentru că mulți frați obișnuiesc să spună: Dacă voi rămâne în convent, nu voi putea să mă rog singur. Oare Domnul nostru le spunea ucenicilor să-l lase singur? Nu, el stătea împreună cu discipolii, dar când voia să se roage mai intens se retrăgea deoparte. La fel și noi, dacă vrem să ne rugăm mai intens decât o facem în mod obișnuit împreună cu alții, avem la îndemâna noastră camera proprie, câmpiile, pustiul. Putem să tragem folos din tovărășia și virtuțile fraților, dar putem și să ne bucurăm de singurătate…».

Din Sf. Ieronim, Comment. in Marc., 1-2, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica de astăzi:

  • 18 februarie 2018
Atingerea unui bolnav face cât zece mii de cuvinte!

Dragi prieteni,

Se spune că o poză face cât o mie de cuvinte, dar atingerea unui bolnav face cât zece mii de cuvinte. Mai multe detalii despre semnificația acestui gest uman și creștin puteți găsi în predica din 11 februarie 2018 de la catedrala sf. Iosif din București. Înainte de a asculta predica vă invit să meditați câteva gânduri spirituale din comentariul sfântului Chromatius de Aquileia (407/408) la minunea vindecării leprosului.

«Mare este credința acestui lepros și desăvârșită mărturisirea sa! Mai întâi, de fapt, a făcut un act de adorație, apoi a spus: Doamne, dacă vrei, poți să mă cureți (Mt 8, 2). Prin actul său de adorație a arătat că a crezut în acel Dumnezeu pe care l-a adorat, pentru că legea prescria că nu trebuie să adori decât un singur Dumnezeu.

Când spune Doamne, dacă vrei, poți să mă cureți se adresează atotputerniciei sale și naturii puterii divine fiind mișcat de voința sa pentru ca să-l dorească doar pe Domnul, ca purificare, pentru că știa că eficacitatea puterii divine depindea de voința sa. Pe cale de consecință, deoarece a crezut că doar la Fiul lui Dumnezeu voința însemna (era) putere, iar puterea voință, de aceea a spus: Doamne, dacă vrei, poți să mă cureți.

Nu fără motiv Domnul care cunoștea sufletul devotat și fidel al leprosului care credea în El, pentru a confirma credința sa îndată l-a răsplătit cu darul sănătății zicând: Vreau. Curăță-te! (Mt 8, 3). Așadar, întinzându-și mâna, l-a atins. Și îndată, lepra lui s-a curățat. (Mt 8, 3).

Făcând aceste lucruri în public, s-a proclamat Domn al puterii absolute așa după cum crezuse leprosul. Îndată și potrivit voinței sale puterea sa a arătat voința sa. De aceea, a spus: Vreau. Curăță-te. (…) Și îndată, lepra lui s-a curățat. Iar Isus i-a spus: Ai grijă să nu spui nimănui, dar mergi, arată-te preotului și adu oferta pe care a poruncit-o Moise ca mărturie pentru ei (Mt 8, 4). Domnul îi poruncește celui căruia i-a curățat lepra să se prezinte în fața preotului și să ofere sacrificii pentru sine așa cum prescria legea. Prin aceasta a voit să arate că s-au împlinit în El misterele legii și, totodată, să-i acuze pe preoți de necredință, pentru că după ce au văzut că leprosul s-a curățat, dar nici legea, nici preoții nu au putut să-l curețe, ar fi trebuit să creadă că El era Fiul lui Dumnezeu și să recunoască faptul că El însuși era stăpânul legii. Astfel, din cauza dreptății și a credinței leprosului și a mărturiei lucrării sale, au fost acuzați de necredință.

Într-adevăr, cine ar fi putut cu ajutorul propriei sale puteri să-l vindece pe lepros, pe unul pe care legea nu putea să-l curețe, dacă nu acela care este stăpânul legii și care este Domnul tuturor puterilor; despre dânsul citim ceea ce stă scris: Domnul oștirilor este cu noi, Dumnezeu lui Iacob este un turn de scăpare pentru noi (Ps 46, 8). Mai înainte de a fi fost curățat, leprosul a crezut și a mărturisit printr-o religioasă mărturisire de credință că Fiul lui Dumnezeu era Dumnezeu; preoții, în schimb, nici după ce puterea divină a săvârșit minunea nu au voit să creadă.

Așadar, să înțelegem că Domnul i-a poruncit celui pe care îl curățase de lepră să ofere sacrificiile prescrise de lege pentru sine tocmai ca să arate prin aceasta că el era autorul poruncii date și că misterele care mai înainte au fost manifestate ca prevestiri acum s-au împlinit cu adevărat.»

Chromatius de Aquileia (335/340-407/408), In Matth. Tract., 38, 10, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 11 februarie 2018
Căutarea lui Isus vindecă soacrele cu febră spirituală

Dragi prieteni,

În prima duminică din februarie 2018, tema lecturilor de la sfânta liturghie a fost dovedirea identității divine a lui Isus prin puterea sa de a vindeca orice formă de boală, inclusiv cea spirituală. În centrul evangheliei a fost vindecarea soacrei lui Petru. Febra de care suferea această persoană a devenit prototipul tuturor formelor de boală care ar trebui să se transforme în ocazii de experiență a fragilităților umane, dar și de întâlnire cu aproapele și cu Dumnezeu. Boala poate fi ocazie de alunecare în egoism sau în straturile adânci ale iubirii. Rețeta propusă a fost „quaerere Deum” sau/și „quaerere Iesum”. Într-adevăr, căutarea lui Isus poate vindeca orice „soacră” de orice boală. Înainte de a asculta predica, vă invit să meditați câteva cuvinte ale episcopului Petru Chrysologul despre vindecarea soacrei lui Petru.

«Cei care au ascultat cu atenție evanghelia de azi știu pentru ce Domnul cerului a intrat în sărăcăcioasele locuințe pământești. De vreme ce a venit să-i întărească pe toți oamenii, nu e de mirare că a voit să ajungă în toate locurile. „Intrând Isus în casa lui Petru, a văzut-o pe soacra acestuia zăcând cuprinsă de febră” (Mt 8, 14). Vedeți care este motivul ce l-a condus pe Christos la Petru: nicidecum dorința de a se așeza la masă, ci slăbiciunea bolnavei; nu nevoia de a servi masa, ci prilejul de a înfăptui o vindecare. Voia să pună în practică puterea sa divină, nu să participe cu oamenii la un ospăț. La Petru nu au vărsat vin, ci lacrimi (…).

De asemenea Christos nu a intrat în această casă pentru a-și lua porția de hrană, ci pentru a reface viața. Dumnezeu este în căutarea oamenilor, nu a lucrurilor omenești. Vrea să le dăruiască binefacerile cerești; nu dorește să vadă bunurile pământești. Christos a venit aici jos pentru a ne lua cu el; nu a venit să caute ceea ce avem.

„Intrând în casa lui Petru, Isus a văzut-o pe soacra acestuia zăcând cuprinsă de febră”.  Din momentul în care a intrat la Petru, Christos a văzut ceea ce pentru care venise. Aspectul casei nu a atras atenția sa, nici mulțimea venită ca să-l întâlnească, nici omagiul celor care îl salutau, nici familia care îl presa. Nu a aruncat nici măcar o privire la măsurile luate pentru a-l primi; dar auzea gemetele bolnavei și s-a uitat la febra care o cuprinsese. A văzut că era într-o stare disperată și, de asemenea, și-a întins mâinile ca ele să săvârșească lucrarea lor divină. Iar Christos nu s-a așezat la masa oamenilor înainte ca femeia să se ridice din patul său pentru a-l lăuda pe Dumnezeu.

„I-a atins mâna”, spune evanghelia, „și febra a lăsat-o” (Mt 8, 15). Vedeți cum febra o părăsește pe aceea a cărei mână o ține Christos. Boala nu rezistă în fața autorului sănătății/mântuirii. Nu există loc pentru moarte, acolo unde a intrat Principele vieții.»

Din Petru Chrysologul (sfârșitul sec. IV – 450), Predici 18, 1-3, trad. Wilhelm Dancă.

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 4 februarie 2018