Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Botezul Domnului dezvrăjește „pompa diabuli”

Dragi prieteni,

Vă invit să ascultați predica din sărbătoarea Botezul Domnului pe care, anul acesta, 2018, am ținut-o la Sinaia. Potrivit părerii parohului, la biserică au fost mulți credincioși. Înainte de a asculta predica, sau după, vă invit, de asemenea, să meditați câteva gânduri ale sfântului Grigore de Nazianz despre semnificația botezului lui Isus, pentru el, mai întâi, dar mai ales pentru noi.

«Christos este iluminat prin Botez, să strălucim împre­ună cu el; Christos este botezat, să coborâm cu el ca să urcăm împreună cu el.

Ioan botează, Isus se apropie de el; poate pentru a-l sfinți pe cel de la care primește botezul, însă, cu sigu­ranță, pentru a-l înmormânta în întregime pe vechiul Adam în apă. Însă, înaintea noastră și pentru noi, el sfințește Iordanul. Și pentru că era spirit și trup, vrea să înceapă prin Duh și apă.

Botezătorul nu acceptă, dar Isus insistă. Atunci: Eu trebuie să fiu botezat de tine (cf. Mt 3,14), spune lampa Soarelui, vocea Cuvântului, prietenul Mirelui, cel mai mare dintre cei născuți din femeie Întâiului Născut al întregii creații, cel care tresărise în sânul mamei celui care fusese adorat în sânul mamei, înainte mergătorul de acum și de mai târziu celui care vine și care va veni. Eu trebuie să fiu botezat de tine. Adaugă, și pentru tine. Căci el știa că va primi botezul martiriului; sau, ase­menea lui Petru, că i se vor spăla nu numai picioarele.

Dar iată că Isus iese afară din apă și duce cu sine, în sus, lumea întreagă. Vede cerurile despicându-se și deschizându-se, acele ceruri pe care Adam le închisese pentru sine și pentru urmașii săi, atunci când a fost alun­gat din paradisul păzit cu o sabie ca de foc.

Și Duhul Sfânt dă mărturie despre dumnezeirea sa, căci coboară peste cel cu care este de aceeași natură. Și o voce este trimisă din cer, de acolo de unde era acela despre care se dădea mărturie. Și Duhul, venind sub forma unui porumbel, cinstește trupul, pentru că Dum­nezeu, arătându-se în forma trupească, îndumnezeiește și trupul. Tot așa, cu multe veacuri înainte, un porum­bel a venit să anunțe sfârșitul potopului.
Să cinstim, așadar, astăzi, botezul lui Christos și să celebrăm cum se cuvine această sărbătoare.
Să fiți în întregime purificați și să vă mai purificați încă. De fapt, nimic nu-i face o mai mare bucurie lui Dumnezeu decât convertirea și mântuirea omului, spre care se îndreaptă toate aceste cuvinte și mistere. Să fiți ca niște lumini în lume, o forță vitală pentru ceilalți oameni. Ca niște lumini perfecte ce stau în fața Luminii celei mari, să vă deprindeți cu viața luminii care este în cer; să fiți iluminați mai clar și mai strălucit de Sfânta Treime de la care ați primit acum, într-un mod restrâns, o singură rază venind de la singura dumnezeire, în Isus Christos, Domnul nostru, căruia să-i fie glorie și putere în vecii vecilor. Amin.»

(Din Discursurile sfântului Grigore din Nazianz, episcop, Disc. 39 la Botezul Domnului, 14-16.20: PG 36, 350-351.354.358-359)

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 7 ianuarie 2018
Leibniz: Dacă este posibil, Dumnezeu există

Dragi prieteni,

Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a demonstrat pe cale rațională că tot ceea ce este posibil cere să se concretizeze într-o existență, cere să existe. Apoi, a arătat, tot pe cale rațională, că Dumnezeu este ființa necesară a cărei esență cuprinde existența, iar creaturile își datorează perfecțiunea lor cea mai mare, adică existența, influenței lui Dumnezeu, care este izvorul existențelor și al esențelor. Existența lui Dumnezeu este de ajuns să fie posibilă, pentru a fi actuală, pentru că este inclusă în esența sa. Astfel, pentru Leibniz, numai Dumnezeu are acest privilegiu de a trebui să existe, dacă este posibil. Creaturile pot exista sau pot să nu existe. Existența lor se datorează lui Dumnezeu. În fine, deoarece nicio contradicție nu poate împiedica posibilitatea a ceea ce nu cuprinde în sine nicio limitare, lucrul acesta este suficient pentru a cunoaște a priori că Dumnezeu există. Mai multe detalii în cursul al VIII-lea despre raportul „credință și rațiune” la Leibniz. După câteva observații generale cu privire la filosofia lui Leibniz, redau textele principale despre lipsa de contradicție a posibilității de a fi a lui Dumnezeu și concluzia a priori că Dumnezeu există.

Observații generale

Leibniz preia, dezvoltă și întregește logica aristotelică. Deosebește „adevărul de rațiune” întemeiat pe principiul de identitate („oricare lucru este ceea ce este”) de „adevărul de fapt” întemeiat pe principiul rațiunii suficiente („nimic nu se întâmplă fără o cauză”). Teoremele matematice și dreptul natural conțin adevăruri de rațiune. Lucrurile existente conțin adevăruri de fapt.

Numai Dumnezeu, printr-o analiză infinită, ar putea să reducă adevărurile de fapt la adevărurile de rațiune, extrăgând, de exemplu, din noțiunea de Alexandru toate actele vieții sale.

Polemizând cu Descartes, Leibniz neagă că existența corpurilor ar fi constituită din extensiune sau întindere pentru că aceasta nu poate justifica „inerția naturală datorită căreia un corp rezistă în fața mișcării”. Iar mișcarea, spațiul și timpul considerate ca „ființe de rațiune”, simple relații între fenomene nu au o realitate mai mare. Leibniz susține împotriva părerii lui Descartes că în natură nu se păstrează cantitatea de mișcare, ci „puterea vie”, care se poate înțelege ca enteleheia de la Aristotel. De la legile mecanice și de la elementele fizice trece la cele metafizice, la unitățile vii sau „monade”, puteri interioare asemănătoare cu sufletul, care constituie fundamentul realității. Monada este individualitate ireductibilă care, totuși, în sine „cuprinde infinitul”, pentru că fiecare dintre ele este lumea întreagă văzută dintr-un anumit punct de vedere. Monadele sunt incomunicabile („nu au ferestre”) și din propriile adâncimi de nepătruns își extrag conținuturile lor reprezentative. Leibniz recurge aici la conceptul de „armonie prestabilită” pentru a explica armonia diferitelor perspective monadice: Asemenea unui ceasornicar, Dumnezeu a sincronizat infinitele centre reprezentative astfel încât toate să arate aceeași oră.

Câteva categorii leibniziene importante: „percepție”, starea monadei în care este reprezentată multiplicitatea ca unitate; „apetiție”, principiu interior prin care are loc trecerea de la o percepere la alta; „apercepție”, conștiința proprie a sufletului rațional și caracteristica acelui ansamblu de monade care este omul.

Leibniz vorbește despre două feluri importante de cunoaștere: cunoașterea sensibilă, obscură și confuză, care concepe corpul ca figură spațială, și cunoașterea rațională, clară și distinctă, care îl concepe ca putere.

Referitor la existența lui Dumnezeu, Leibniz acceptă argumentul ontologic al lui Descartes, dar crede că trebuie să-l întregească cu așa numita pre-demonstrație a posibilității lui Dumnezeu. Aceasta se întemeiază pe faptul că nimic nu poate contrazice esența infinită a lui Dumnezeu. Dar, dacă în Dumnezeu nu există contradicție, atunci existența lui Dumnezeu este posibilă. Leibniz își însușește dovada „a posteriori” și o întemeiază pe principiul rațiunii suficiente. Astfel, alegerea lumii noastre dintre infinitele lumi posibile este făcută de intelectul divin care, bazându-se pe principiul rațiunii suficiente, alege cea mai bună dintre toate lumile posibile, adică lumea care conține maximum de esență.

 

«7. Dumnezeu este rațiunea primă a lucrurilor: întrucât cele care sunt limitate, ca tot ce vedem și percepem noi înșine, sunt contingente și nu conțin nimic care să le facă necesară existența, fiind evident că timpul, spațiul și materia, unite și uniforme în ele înseși, indiferente la orice puteau căpăta alte mișcări și chipuri, într-o altă ordine. Trebuie deci să căutăm rațiunea existenței lumii, care este reunirea întreagă a lucrurilor contingente, și trebuie s-o căutăm în substanța ce poartă-n sine rațiunea propriei existențe și care, prin urmare, este necesară și eternă. Mai trebuie ca această cauză să fie inteligentă; întrucât această lume care există fiind contingentă și o infinitate de alte lumi fiind în egală măsură posibile și în egală măsură pretendente la existență, ca să spunem așa, asemenea ei, trebuie ca acea cauză a lumii să fi luat în considerație ori să se fi raportat la toate lumile posibile, pentru a determina una dintre ele. Și această considerație sau raportul dintre o substanță existentă și niște simple posibilități nu poate fi altceva decât intelectul, cel care cuprinde ideile despre toate acestea; iar a determina una nu poate fi altceva decât actul voinței care alege. Puterea acestei substanțe face eficientă voința. Puterea duce spre ființă, înțelepciunea sau intelectul spre adevăr și voința spre bine. Această cauză inteligentă trebuie să fie în toate modurile infinită și absolut perfectă în putere, în înțelepciune și în bunătate, întrucât ea duce spre tot ceea ce este posibil. Și cum totul este legat, nu avem cum să admitem mai mult de una. Intelectul ei e sursa esențelor, iar voința ei originea existențelor. Iată, pe scurt, dovada unui Dumnezeu unic, cu perfecțiunile lui, prin el însuși origine a lucrurilor.

37. Determinarea aceasta vine din natura însăși a adevărului și nu poate dăuna libertății; dar există și alte determinări apărute din altă parte, în primul rând din preștiința lui Dumnezeu, pe care mulți au crezut-o contrară libertății. Căci, spun ei, ceea ce este prevăzut nu are cum să nu existe, și spun adevărul; dar de aici nu rezultă că ar fi și necesar, pentru că adevărul necesar este cel al cărui contrar este imposibil ori atrage după sine contradicția. Or, adevărul prin care se susține că eu mâine voi scrie nu are deloc o astfel de natură, deci nu e câtuși de puțin necesar. Dar presupunând că Dumnezeu îl prevede, va fi necesar ca el să se întâmple; prin urmare, este necesară consecința, și anume că adevărul trebuie să existe o dată ce a fost prevăzut, căci Dumnezeu e infailibil; iată ceea ce se numește o necesitate ipotetică. Dar nu despre o astfel de necesitate este vorba, ci de o necesitate absolută, pe care o cerem pentru a putea spune că o acțiune e necesară, că nu e deloc contingentă, că nu este efectul unei alegeri libere. În plus, este foarte ușor să apreciem că preștiința în sine nu adaugă nimic determinării adevărului viitorilor contingenți, numai că această determinare este cunoscută, ceea ce nu sporește deloc determinarea evenimentelor asupra cărora ne-am înțeles la început.

38. Sigur că acest răspuns e cât se poate de just, suntem de acord că preștiința în sine nu face adevărul mai determinat decât este; el este prevăzut pentru că este determinat, pentru că este adevărat; dar nu e adevărat pentru că e prevăzut; prin aceasta, cunoașterea viitorului nu conține nimic care să nu fie și în cunoașterea trecutului sau prezentului. Dar iată ce va putea spune un adversar. Recunosc că preștiința în sine nu face adevărul mai determinat, dar cauza preștiinței îl face. Căci trebuie ca preștiința lui Dumnezeu să-și aibă temeiul ei în natura lucrurilor, iar acest temei, făcând adevărul predeterminat, îl va împiedica să fie contingent și liber.

39. Din dificultatea aceasta s-au ivit două partide: cea a predeterminatoriștilor și cea a apărătorilor științei medii. Dominicanii și augustinienii sunt pentru predeterminare, franciscanii și iezuiții moderni optează mai curând pentru știința medie. Aceste două partide au strălucit pe la mijlocul veacului al XVI-lea și puțin după aceea. Alături de Fonseca, Molina însuși, probabil unul dintre cei dintâi care a pus sistematic această problemă și de la care ceilalți au fost numiți moliniști, spune în cartea despre Concordia liberii arbitrii cum gratiae donis, apărută în jurul anului 1570, că doctorii spanioli (se referă mai ales la tomiști) care au scris în ultimii 20 de ani, negăsind un alt mijloc de a explica felul în care Dumnezeu putea avea o cunoaștere certă a viitorilor contingenți, au introdus predeterminările ca fiind necesare acțiunilor libere.

40. În ceea ce-l privește, Molina a crezut că a găsit un alt mijloc. El consideră că știința divină are trei obiecte: posibilii, evenimentele actuale și evenimentele condiționale, care ar avea loc în calitate de consecință a unei anumite condiții, dacă aceasta s-ar transforma în act. Știința posibilităților este numită știința simplei inteligențe; cea a evenimentelor care se petrec în prezent în ordinea universului este numită știința viziunii. Și cum între simplul posibil și evenimentul pur și absolut există un fel de mijloc, și anume evenimentul condițional, vom spune, după Molina, că între știința viziunii și cea a inteligenței există o știință medie. Este invocat faimosul exemplu al lui David, cel care întreabă oracolul divin dacă locuitorii orașului Cheila, unde voia să se retragă, îl vor da în mâinile lui Saul în cazul în care acesta ar împresura cetatea; Dumnezeu răspunde că îl vor da, iar David s-a dus în altă parte. Or, câțiva apărători ai acestei științe consideră că Dumnezeu, prevăzând ceea ce oamenii ar face în mod liber dacă ar fi puși în anumite circumstanțe și știind că nu s-ar folosi bine de liberul arbitru, hotărăște să le refuze favorurile și circumstanțele favorabile; și el poate decreta aceasta pe bună dreptate, întrucât circumstanțele și ajutoarele tot nu le-ar sluji la nimic oamenilor. Dar Molina se mulțumește să găsească în general o rațiune a decretelor lui Dumnezeu, întemeiată pe ce ar face creatura liberă într-o circumstanță sau alta.

41. Nu intru în detaliile acestei controverse; e suficient să dau un exemplu. Câțiva antici, de care sfântul Augustin și primii săi discipoli erau nemulțumiți, păreau să aibă păreri destul de apropiate de cele ale lui Molina. Tomiștii și cei ce trec drept discipolii sfântului Augustin, dar pe care adversarii lor îi numesc janseniști, combat filosofic și teologic această doctrină. Câțiva pretind că știința medie trebuie cuprinsă în știința simplei inteligențe. Dar principala obiecție vizează fundamentul acestei științe. Căci ce motiv poate avea Dumnezeu să vadă ce ar face locuitorii Cheiliei? Un simplu act contingent și liber nu are în sine nimic ce-ar putea constitui un principiu de certitudine, în afară de cazul în care îl considerăm ca predeterminat prin decretele lui Dumnezeu și prin cauzele ce depind de el. Deci dificultatea care se află în acțiunile libere actuale se va întâlni și în acțiunile libere condiționale, adică Dumnezeu nu le va cunoaște decât sub condiția cauzelor lor și a decretelor sale, care sunt cauzele prime ale lucrurilor. Și nu le vom putea detașa pentru a cunoaște un eveniment contingent într-o manieră independentă de cunoașterea cauzelor. Prin urmare, ar trebui să reducem totul la predeterminarea decretelor lui Dumnezeu, deci știința medie vom spune că nu va îndrepta nimic. Teologii care declară că îl urmează pe sfântul Augustin mai pretind că procedeul moliniștilor ar face să se descopere sursa grației lui Dumnezeu în calitățile bune ale omului, ceea ce ei apreciază a fi contrar venerației lui Dumnezeu și doctrinei sfântului Paul.

42. Ar dura mult și ar fi plictisitor să redăm aici replicile și contra-replicile celor două părți. Va fi suficient, cred, să explic cum înțeleg eu faptul că de ambele părți există câte ceva adevărat. În acest scop, invoc principiul unei infinități de lumi posibile, reprezentate în regiunea adevărurilor eterne, adică în obiectul inteligenței divine, unde sunt cuprinse toate condiționalele viitoare. Căci cazul asediului cetății Cheila este al unei lumi posibile, care nu diferă de a noastră decât prin tot ceea ce are legătură cu această ipoteză, iar ideea acestei lumi posibile reprezintă ceea ce s-ar întâmpla în acest caz. Avem deci un principiu al științei certe a viitorilor contingenți, fie că ei au loc actualmente, fie că trebuie să aibă loc doar într-un anumit sens. Căci, în regiunea posibililor, ei sunt reprezentați așa cum sunt, adică drept contingenți liberi. Preștiința viitorilor contingenți și fundamentul certitudinii acestei preștiințe nu trebuie să ne încurce și nici să aducă prejudicii libertății. Când ar fi adevărat și posibil ca viitorii contingenți, care constau în acțiunile libere ale creaturilor raționale, să fie în întregime independente de decretele lui Dumnezeu și de cauzele externe, se va găsi și un mijloc de a le prevedea; căci Dumnezeu le-ar vedea așa cum sunt ele în regiunea posibililor înainte de a hotărî să le admită existența.

43. Dar dacă preștiința lui Dumnezeu nu are nimic comun cu dependența sau independența acțiunilor noastre libere, nu la fel stau lucrurile cu preordonarea lui Dumnezeu, cu decretele sale și cu lanțul cauzelor care, după opinia mea, contribuie la determinarea voinței. Și dacă în ceea ce privește primul punct sunt de acord cu moliniștii, în ceea ce-l privește pe al doilea sunt de partea predeterminatoriștilor, observând însă că predeterminarea nu este constrângătoare. Pe scurt, sunt de părere că voința e mereu mai înclinată spre decizia pe care o ia, dar nu se află niciodată în necesitatea de a o lua. Este sigur că ea va lua această decizie, dar nu este deloc necesar s-o facă. După modelul faimosului dicton: Astra inclinant, non necessitant; deși aici situația diferă puțin. Căci evenimentul prezis de astre, vorbind ca oamenii de rând, ca și cum astrologia ar avea vreun fundament, nu se întâmplă întotdeauna; pe când hotărârea spre care voința înclină cel mai mult nu are cum să nu fie aleasă. De aceea, astrele nu ar realiza decât o parte a înclinațiilor ce duc la un eveniment; dar când vorbim de înclinația cea mai mare a voinței, vorbim despre rezultanta tuturor înclinațiilor, vorbim cam în același fel în care am discutat mai sus despre voința consecventă în Dumnezeu, care rezultă din toate voințele antecedente.

44. Totuși, certitudinea obiectivă sau determinarea nu implică necesitatea adevărului determinat. Toți filosofii o recunosc, mărturisind că adevărul viitorilor contingenți este determinat, și că nu încetează să rămână contingenți. Acest lucru nu ar atrage după sine nici o contradicție, dacă nu ar urma efectul; și tocmai în aceasta constă contingența. Pentru a înțelege mai bine problema, trebuie să ținem cont că există două mari principii ale raționamentelor noastre: unul este principiul contradicției, conform căruia din două propoziții contradictorii una e adevărată, iar cealaltă falsă; celălalt este principiul rațiunii suficiente: ne spune că niciodată nu se întâmplă nimic fără să existe o cauză sau măcar o rațiune suficientă, deci ceva care să poată servi la a face dreptate a priori, anume de ce este ceva existent mai curând decât non-existent și de ce este așa și nu altfel. Acest mare principiu se aplică în toate evenimentele și nu se va da niciodată un exemplu contrar; deși de cele mai multe ori rațiunile suficiente nu ne sunt îndeajuns de bine cunoscute, nu încetăm să prevedem că există. Fără acest mare principiu n-am putea dovedi niciodată existența lui Dumnezeu și am pierde o infinitate de raționamente foarte juste și utile, al căror temei îl constituie; și nu suferă nici o excepție, altminteri forța sa ar slăbi. De aceea, nimic nu este mai slab decât aceste sisteme unde totul este nesigur și plin de excepții. Sistemul adoptat de mine, unde totul se supune regulilor generale, care, cel mult, se limitează reciproc, nu reprezintă acest inconvenient.

45. Deci nu este cazul să ne închipuim, o dată cu câțiva scolastici care își cam fac iluzii, că viitorii contingenți liberi sunt privilegiați împotriva acestei reguli generale a naturii lucrurilor. Există întotdeauna o rațiune prevalentă ce poartă voința spre alegerea ei și, pentru a-i conserva libertatea, e suficient ca această rațiune să încline voința, fără a o constrânge. Așa gândeau și toți anticii, Platon, Aristotel, sfântul Augustin. Niciodată voința nu este îndemnată la acțiune decât de reprezentarea binelui, care domină orice reprezentări contrare. La fel stau lucrurile și-n cazul lui Dumnezeu, al îngerilor buni și al sufletelor preafericite; și este știut că acestea nu sunt mai puțin libere. Dumnezeu nu are cum să nu aleagă supremul bine, dar nu este obligat să o facă și chiar nu există deloc necesitate în obiectul alegerii lui Dumnezeu, căci și o altă serie de lucruri este la fel de posibilă. De aceea alegerea este liberă și independentă de necesitate, căci ea se realizează între mai mulți posibili, iar voința nu e determinată decât de bunătatea prevalentă a obiectului. Nu este un defect în raport cu Dumnezeu ori cu sfinții: din contra, ar fi un mare defect sau, mai curând, o absurditate manifestă dacă ar fi altfel chiar în ceea ce-i privește pe oamenii de aici, de jos, și dacă ar fi capabili să acționeze fără nici o rațiune care să le încline voința într-un sens anume. Un asemenea exemplu nu vom găsi niciodată, iar când luăm vreo decizie din capriciu, plăcerea sau avantajul pe care credem că îl descoperim în acest afect constituie una din rațiunile ce ne determină gestul.»

(G. W. Leibniz, Eseuri de teodicee, I, 7; 37-45, trad. Diana Morărașu și Ingrid Ilinca, Editura Polirom, Iași 1997, 92-93; 107-111).

Nimic nu contrazice posibilitatea de a fi a lui Dumnezeu

Dumnezeu este ființa necesară

«36. Dar rațiunea suficientă trebuie să se găsească și în adevărurile contingente sau de fapt, adică în șirul lucrurilor răspândite în universul creaturilor, acolo unde rezoluția în temeiuri particulare ar putea conduce la o detaliere fără limită, datorită imensei varietăți a lucrurilor din natură și a diviziunii corpurilor la infinit. Există o infinitate de figuri și de mișcări, prezente și trecute, care intră în cauza eficientă a scrisului meu din acest moment; și tot așa, în cauza finală a sufletului meu intră o infinitate de mici înclinații și dispoziții, prezente și trecute, ale sufletului meu.

37. Și fiindcă toată detalierea aceasta conduce numai la alte fapte contingente anterioare sau mai detaliate, ce au fiecare nevoie de o analiză asemănătoare pentru a li se găsi rațiunea, nu suntem pe această cale mai avansați decât la început; iar rațiunea suficientă sau ultimă trebuie să se găsească dincolo de șirul sau seria acestei detalieri contingente, oricât ar fi ea de infinită.

38. Și astfel, ultima rațiune a lucrurilor trebuie să se afle într-o substanță necesară, în care detaliul schimbărilor să nu se găsească decât în chip eminent, ca în izvorul lui, și aceasta numim Dumnezeu.

39. Substanța aceasta însă, fiind o rațiune suficientă pentru această întreagă detaliere, care, pe de altă parte, este în toată întindere ei legată laolaltă, nu există decât un singur Dumnezeu și acest Dumnezeu este suficient.

40. Putem afirma, de asemenea, că această substanță supremă, care e unică, universală și necesară, neexistând nimic în afara sa care să fie independent de ea și nefiind decât o simplă urmare a ființei posibile, trebuie să fie incapabilă de limite și trebuie să conțină atâta realitate pe cât este cu putință.

41. De aici urmează că Dumnezeu este absolut perfect, perfecțiunea nefiind altceva decât mărimea realități pozitive luată în mod riguros, punând aparte limitele sau marginile în lucrurile care au. Iar acolo unde nu există limite, adică în Dumnezeu, perfecțiunea este absolut infinită.

42. Mai urmează însă că și creaturile își datorează perfecțiunile influenței lui Dumnezeu, iar imperfecțiunile propriei lor naturi, care nu poate fi lipsită de limite. Căci tocmai în aceasta constă deosebirea lor de Dumnezeu.

43. De asemenea, este adevărat că în Dumnezeu se află nu numai izvorul existențelor, dar și cel esențelor, ca reale, adică a ceea ce este real în posibilitate. Explicația este că intelectul lui Dumnezeu este regiunea adevărurilor eterne, sau a ideilor de care depind acestea, și astfel, fără el nimic n-ar fi real în posibilități, și nu numai că nimic n-ar exista, dar nimic n-ar fi posibil.

44. Căci, dacă se află o realitate în esențe sau posibilități, sau în adevărurile eterne, realitatea aceasta trebuie neapărat să-și aibă temeiul în ceva existent și actual; și, prin urmare, în existența ființei necesare, a cărei esență cuprinde existența, sau pentru care e de ajuns să fie posibilă, pentru a fi actuală.

45. Astfel, numai Dumnezeu (sau ființa necesară) are acest privilegiu de a trebui să existe, dacă este posibil. Și deoarece nimic nu poate împiedica posibilitatea a ceea ce nu cuprinde în sine nicio mărginire, nicio negație și, în consecință, nicio contradicție, asta este suficient pentru a cunoaște a priori că Dumnezeu există. De asemenea, noi am dovedit-o și prin realitatea adevărurilor eterne.

Dar tocmai am dovedit-o și a posteriori, de vreme ce există făpturi contingente, iar acestea nu-și pot avea rațiunea ultimă sau suficientă decât în ființa necesară care își are temeiul existenței sale în ea însăși.»

(G. W. Leibniz, Monadologia, 36-45, trad. Adrian Niță, în Leibniz, Metafizica, coordonator Adrian Niță, Editura Univers Enciclopedic Gold, București 2015, 495-497.)

  • 7 ianuarie 2018