Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Anselm: Dumnezeu bucuria inimii mele

Dragi prieteni,

Vă ofer câteva informații cu privire la cel de-al V-lea curs pe tema raportului „credință și rațiune” în care am vorbit despre argumentul ontologic al sfântului Anselm, despre Dumnezeu ca „ideea de ființă decât care altceva mai mare nu poate fi gândit” și despre „Dumnezeu bucuria inimii mele”.

După cum se știe, Anselm (1033-1109) a devenit celebru și datorită modalităților în care a argumentat existența lui Dumnezeu. Prima modalitate se găsește în categoria de argumente din lucrarea intitulată Monologion. Procedura este cunoscută ca a posteriori, deși nu are caracter cosmologic, ci metafizic. Se pornește de la realitatea finită și contingentă a lumii și de la constatarea prezenței în această realitate a unor grade ierarhice de ființă și de valoare. Apoi, se trece la urcușul de la ființe la Ființa în sine și de la lucrurile bune la Binele în sine. Principiul metafizic de participare, care a fost conceput de platonicieni și neoplatonicieni, este forța doveditoare și criteriul metodologic al acestor argumente.

A doua modalitate o întâlnim în Proslogion, cea mai cunoscută și, probabil, cea mai importantă lucrare a lui Anselm. Aici se găsește demonstrația existenței lui Dumnezeu care, începând de la Kant, a fost cunoscută sub numele de argumentul ontologic. A fost foarte mult discutată în filosofia occidentală medievală și modernă. Unii au criticat-o, cum ar fi Gaunilon, Toma, Kant; alții au susținut-o cu entuziasm, așa cum au făcut Alexandru de Hales, Bonaventura și Duns Scotus, iar alții au apreciat-o și folosit-o în mod inovator, precum Descartes și Hegel. Și astăzi se mai discută despre validitatea acestei dovezi. Deși are o anumită influență augustiniană, argumentul ontologic este original. Este un argument a priori, deoarece caută să demonstreze existența lui Dumnezeu pornind de la ideea de Dumnezeu în sine, adică de la ideea acelei Ființe „quo nihil cogitari possit”, adică decât care altceva mai mare nu poate fi gândit. Anselm a susținut că este contradictoriu să-i negi existența, pentru că în momentul în care îi negi existența, de fapt, o afirmi.

Există ceva mult mai bun, mai mare și mai înalt decât toate cele ce sunt

«Dacă cineva ar ignora, neauzind, sau din necredință, natura unică și desăvârșită între toate cele ce sunt, suficientă sieși în fericire eternă, care dă ființă și face toate celelalte lucruri care sunt ceva și care sunt în vreun fel bune prin atotputernicia și bunătatea sa, ca și multe altele pe care le credem în mod necesar cu privire la Dumnezeu la creatura sa, el ar putea să considere, chiar dacă este înzestrat cu o minte mediocră, că în privința acestora s-ar putea convinge pe sine cel puțin printr-un argument. Pentru că aceasta se poate face în mai multe chipuri, eu aș lua în considerare unul pe care îl văd cel mai potrivit. De altminteri, pentru că toți doresc să se bucure de aceste temeiuri pe care le consideră bune, este evident că există un moment în care ochiul minții se îndreaptă spre a-l cerceta pe cel de la care sunt bune cele pe care el nu le dorește decât judecând că sunt astfel, pentru ca mai apoi, rațiunea conducându-l și înaintând către ele, să răzbată la ceea ce ignora în lipsa ei. Dacă voi fi spus totuși în această privință ceva ce nu dovedește o autoritate superioară, doresc să fiu înțeles astfel: chiar dacă se va trage o concluzie din raționamente aproape necesare, pe care le voi închipui eu, să nu se spună din această cauză că ele sunt cu totul necesare, ci numai că lucrurile se pot deocamdată vedea astfel. Este prin urmare ușor să spună cineva cu sine în tăcere: întrucât există nenumărate bunuri, a căror diversitate o experimentăm prin simțurile corporale și o analizăm prin rațiunea de care dispune mintea, oare nu s-ar cuveni să credem că există ceva unic prin care sunt una toate aceste bunuri care, fiecare în parte, sunt bunuri? Sau poate că sunt bunuri una prin alta. Este cu totul sigur, și pentru cei care doresc să-și întoarcă privirea de la aceasta, că orice și-ar primi numele de la ceva, așa încât l-ar primi, în schimb, mai mult sau mai puțin sau în (grad) mod egal, ar primi acest nume prin ceva care nu este înțeles în cele diverse ca fiind unul sau altul, ci un același, fie că este considerat egal sau inegal cu ele. Căci toate cele ce sunt înțeles la rândul lor ca fiind drepte, fie în aceeași măsură, fie în măsură mai mare sau mai mică, nu pot fi înțelese astfel decât prin dreptatea însăși, care nu este una sau alta dintre cele diverse. Prin urmare, fiindcă este sigur că toate cele bune, dacă sunt socotite la rândul lor, sunt bune fie în (grad) mod egal, fie în (grad) mod inegal, este necesar ca toate să fie bune prin ceva care să fie înțeles la fel în bunurile diverse, deși uneori s-ar părea că bunurile se spun unul prin altul.

Prin altul se pare că se spune bun despre un cal că este puternic și despre un altul că este iute. Fiindcă s-ar părea că binele este spus aici prin tărie și respectiv, prin viteză, pare că totuși tăria și iuțeala nu sunt unul și același lucru. Într-adevăr, dacă acest cal este bun pentru că este puternic și iute, în ce fel este bun un tâlhar dacă este puternic și iute? Mai degrabă, după cum tâlharul cel puternic și iute e rău fiind răufăcător, tot astfel calul puternic și iute e rău fiind răufăcător, tot astfel calul puternic și iute e bun fiind util. Și nimic nu se obișnuiește să fie considerat bun decât în vederea unei utilități, după cum bun se spune despre mântuire și despre cele care folosesc în vederea ei, sau pentru orice onoare, după cum frumusețea este considerată bună ca și cele care ajută acesteia.

Dar pentru că raționamentul cercetat nu poate fi respins în nicio privință, este necesar ca toate cele care sunt utile și pentru onorabile, dacă sunt cu adevărat bune, să fie bune în măsura în care ceea ce este întreg este bun, oricare ar fi el. Cine ar pune însă la îndoială faptul că (ființa însăși) cel prin care cele întregi sunt bune reprezintă binele cel mare?

Prin urmare, acela este binele în sine, fiindcă oricare (alt bine) bun este prin el. Rezultă că toate celelalte bunuri sunt printr-un altul decât ceea ce ele însele sunt și numai acesta este prin sine însuși. Dar nici unul dintre bunurile care sunt printr-un altul nu este asemenea sau mai presus acelui bine care este bun prin sine. Așadar, acesta este binele suprem, care este singur bun prin sine. Căci suprem este cea ce întrece pe altele în așa fel încât nici egal nu are, nici ceva mai presus nu îi stă. Dar ceea ce este binele suprem este apoi și mărimea supremă. Există, așadar, (o ființă) ceva care este unu și mărime supremă și suprem bine, adică (realitatea cea mai înaltă) desăvârșirea dintre toate cele ce sunt.

S-a arătat într-un oarecare fel că există (o ființă) ceva bun în mod suprem, deoarece bunurile (toate) împlinite sun bune printr-un (bine prin sine) anume unu care este bun prin sine. Se înțelege de aici cu necesitate că există ceva în mod suprem mare, deoarece toate cele ce sunt mari sunt mari printr-un anume unu care este prin sine mare. Spun însă mare nu ca întindere, după cum este un corp, ci în sensul că este cu atât mai bun sau mai demn cu cât este mai mare, așa cum este înțelepciunea. Și pentru că această mărime supremă nu poate exista decât în măsura în care este binele suprem, este necesar să existe ceva în mod optim și maxim, adică (realitatea cea mai înaltă) desăvârșirea dintre toate cele ce sunt.

Prin urmare, nu numai că toate bunurile și toate mărimile sunt bune și mari printr-un același (per aliquid idem) ci tot ceea ce este pare a fi printr-un anume unu (per aliquid unum). Căci tot ceea ce este ceva, fie este prin ceva, fie prin nimic. Însă nimicul este prin nimic. Căci nu poate fi gândit că există ceva ce nu e prin ceva. Așadar tot ceea ce este, trebuie să fie prin ceva. Întrucât lucrurile ni se prezintă astfel, fie este vorba de un unu, fie de mai multe prin care sunt împlinite cele ce sunt. Dar dacă sunt mai multe, fie că acestea se vor reduce la un unu, prin care sunt, fie că în acea pluralitate fiecare există prin sine, fie ele însele sunt la rândul lor prin sine. Dar dacă multiplele la rândul lor există prin unul, atunci nu printr-o pluralitate se află toate, ci mai degrabă prin acel unu prin care ele sunt multiple. Dacă însă multiplele însele sunt fiecare prin sine, înseamnă că există o natură sau o putere de a fi prin sine pe care o dețin astfel încât să fie prin sine. Însă nu există îndoială asupra faptului că ele există prin acel unu prin care dețin (actul) faptul de a fi prin sine. Prin urmare este mai adevărat ca toate să fie întregi prin unul însuși decât prin multiple, care nu pot, în lipsa lui, să fie unul: nu există nici un motiv de a susține că multiplele există prin sine la rândul lor, deoarece a spune că vreun lucru există prin cel căruia îi dă ființă reprezintă o cugetare lipsită de rațiune. Nici cele care se definesc prin relație nu sunt astfel, la rândul lor. Căci, deși stăpânul și sclavul se definesc prin relația unuia față de celălalt, ca și oamenii înșiși care se află în relație, aceștia nu sunt întru totul prin sine. Și chiar relațiile pe care aceștia le poartă unul cu celălalt nu sunt întru totul prin sine, fiecare la rândul ei, deoarece fiecare există prin subiectele cărora le sunt atribuite. Deoarece adevărul exclude întru totul existența unei pluralități prin care cele plurale să fie împlinite cele ce sunt. Pentru că cele ce sunt împlinite, sunt prin acest unu, este fără nici o îndoială că acest unu e prin sine însuși. Prin urmare, oricare din celelalte care sunt, sunt prin altul și numai acesta este prin sine. Dar tot ceea ce este prin altul, e mai mărunt decât cel prin care sunt împlinite celelalte. Motiv pentru care cel care este prin sine există dintre toate în mod maxim. Există, așadar, un anume unu care, dintre toate, există singur în mod maxim și suprem. Însă acesta este în mod maxim între toate, și prin acesta există întru totul tot ceea ce este ceva și este bun sau mare. El este necesar să fie binele suprem, și mărimea supremă, și cel desăvârșit între toate. Deci există ceva, numit fie esență, fie substanță, fie natură care este acela mai mare și mai bun și desăvârșit dintre toate cele ce sunt.

Mai mult: dacă cercetează cineva naturile lucrurilor, fie că vrea sau nu, va simți că acestea nu conțin în mod egal aceeași demnitate, ci unele dintre ele se deosebesc după grade inegalitate. Cel care s-ar îndoi că, în natura sa, calul este mai nobil decât lemnul, iar omul este mai presus de cal, acela fără îndoială că nu s-ar cuveni să fie numit om. Prin urmare, pentru că cele mai bune dintre naturi nu pot fi negate de altele inferioare, nu convinge cu nimic argumentul care susține că vreuna dintre acestea le întrece pe celelalte, astfel încât să nu aibă pre un altul mai presus. Căci, dacă deosebirea gradelor ar fi infinită, astfel încă nu ar exista nici un grad mai presus decât care să nu se găsească unul și mai presus, din acest argument putem deduce faptul că mulțimea acestor naturi nu s-ar încheia cu nicio limită. Acesta lucru nu îl consideră nimeni absurd, afară de cel care este el însuși absurd. Există atunci cu necesitate o anumită natură care este astfel superioară alteia sau altora, așa încât nu există niciuna căreia să i se subordoneze. Fie că natura care este de acest fel este singură, fie că există mai multe naturi de acest fel și asemănătoare: dar dacă sunt mai multe și asemănătoare, deoarece nu pot fi asemenea prin ceva diferit, ci numai prin ceva identic, atunci acel unu, prin care sunt atât de mărețe în mod asemănător, este fie el însuși ceea ce ele sunt, adică însăși ființa lucrurilor, fie altceva decât ceea ce ele sunt. Dar, dacă el nu este nimic altceva decât ființa însăși a acestora, după cum esența lor nu este plurală, ci una de același fel, iar naturile lor nu vor fi plurale, el va fi unul. Căci înțeleg aici prin natură același lucru ca și prin esență. Dar, dacă cel prin care aceste naturi plurale sunt atât de mărețe este altceva decât sunt ele, atunci cu siguranță că sunt mult mai mărunte decât cel prin care sunt într-adevăr mărețe. Căci tot ceea ce este mare printr-un altul, e mai mărunt decât cel prin care este mare. Motiv pentru care acestea nu sunt mari astfel încât să nu existe ceva mai mare decât ele. căci, dacă nu este cu putință să existe naturi plurale nici prin ceea ce sunt ele însele, nici printr-un altul, în așa fel încât nimic să nu le fie mai presus, înseamnă că nu pot exista niște naturi plurale de acest fel. Rămâne, prin urmare, să existe numai o singură natură care să fie superioară altora, așa încât să nu se subordoneze nici unei. Dar cea care se prezintă astfel este aceea mai mare și mai bună dintre toate cele ce sunt. Prin urmare, există o anumită natură care este desăvârșită între toate cele ce sunt. Aceasta însă nu poate fi decât cea care este prin sine ceea ce ea est. Iar cele ce sunt întregi sunt ceea ce ele însele sunt prin ea însăși. Căci, așa cum eu puțin mai înainte înfățișase argumentarea, ceea ce este prin sine și prin care toate celelalte sunt depline, este (realitatea cea mai înaltă) desăvârșirea dintre toate cele ce există. În acest caz, fie că cel ce este desăvârșire este prin sine, iar celelalte sunt depline prin el, fie că, dimpotrivă, vor exista mai multe desăvârșiri. Dar am arătat că nu există o pluralitate de desăvârșiri. De aceea, există o anumită natură, sau substanță, sau esență, care este prin sine bună și măreață, și care este prin sine ceea ce este și doar prin care orice este cu adevărat fie bun, fie mare, sau altceva, și care este binele suprem, mărimea supremă, ființa sau subzistența supremă, adică (realitatea cea mai înaltă) desăvârșirea dintre toate cele ce sunt.

(Sf. Anselm de Canterbury, Monologion despre esența divinității, I-IV, trad. Alexander Baumgarten, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj 1998, 10-18.)

Propunerea autorului

«După ce am dat la iveală un alt mic tratat (Monologion) oferit ca model de a medita asupra rostului credinței, conceput de mine la rugămințile unor frați, și după ce, punându-mă în rolul celui care, gândind cu sine în tăcere, cercetează cele neștiute, am socotit că acela reprezintă o înlănțuire de multe argumente, am început să cercetez cu mine însumi dacă nu s-ar putea găsi un argument care să nu se măsoare cu nici un altul, ci să-și fie lui însuși suficient și care să poate fi folosit singur pentru a arăta că Dumnezeu există cu adevărat și că este binele suprem căruia nimic nu îi lipsește și de care toate depind pentru a fi și a fi bune și pentru toate cele pe care le credem despre substanța divină. Deși îmi îndreptam gândirea spre acesta cu râvnă și adesea, și uneori mi se părea că tocmai am putut cuprinde ceea ce căutam, alteori ascuțimea minții îmi fugea în toate părțile, deznădăjduind, în cele din urmă am dorit să încetez cercetarea lucrului care părea să fie cu neputință de găsit. Dar, pentru a nu-mi ocupa mintea în zadar cu această cugetare care să mă împiedice de la altele în care aș fi putut să reușesc, am dorit să o îndepărtez cu totul de la mine: abia atunci a început, cu o anumită dificultate, să se impună treptat celui care nu o dorea și se apăra de dânsa. Într-una din zile, așadar, pe când mă istoveam rezistând acestei dificultăți în încleștarea însăși cu gândul acesta, s-a ivit ceea ce nu sperasem, așa încât am îmbrățișat cu patimă ceea ce refuzam neliniștit. Considerând că acel ceva care mă bucura să fi fost găsit va place așternut pe hârtie vreunui cititor, în privința acestei probleme și a altora asemenea, am scris micul tratat de față, în numele celui care încearcă să-și îndrepte mintea sa la contemplarea lui Dumnezeu și a celui ce caută să înțeleagă ceea ce crede. Și fiindcă nu îl consideram nici pe acesta de față și nici pe celălalt demn de numele de carte sau să-i fie scris înainte numele autorului, dar nefiind nici de părere că trebuie publicate fără vreun titlu prin care cineva, în mâinile căruia ar ajunge, ar fi oarecum invitat la citirea ei, am dat fiecăruia câte un titlu: primului, Exemplu de a medita asupra rostului credinței, iar celuilalt, Credința care caută înțelegerea. Dar fiindcă ambele fuseseră transcrise de mai mulți cu aceste titluri, au fost unii care m-au determinat – și mai cu seamă venerabilul arhiepiscop de Lyon, pe nume Hugo, ce-și împlinește misiunea ca trimis apostolic în Galia și care mi-a dat acest îndemn prin autoritatea sa apostolică – să semnez cu numele meu aceste tratate. Pentru ca fapta să fie mai potrivită, pe unul l-am numit chiar Monologion, adică vorbirea cu sine în singurătate, iar pe celălalt, Proslogion, adică Discurs.

Îndemnarea minții la contemplarea lui Dumnezeu

Și acum, haide, omule mărunt, fugi puțin de ocupațiile tale, tăinuiește-te pe tine, modest, de învălmășitele tale gânduri. Pune-ți acum deoparte grijile tale apăsătoare, iar încleștările tale trudnice lasă-le în urmă. Fă-ți loc cât de puțin pentru Dumnezeu și regăsește cât de puțin dintr-însul. Intră în cămara minții tale, izgonește-le pe toate, afară de Dumnezeu și de cele ce te ajută să-l găsești, și, cu ușa închisă, caută-l. Spune acum, inima mea întreagă, spune-i acum lui Dumnezeu: îți caut chipul – chipul tău, Doamne, îl caut (cfr. Ps 26, 8). Iar acum tu, Doamne, Dumnezeul meu, învață inima mea unde și cum să te caute, unde și în ce chip să te găsească? Doamne, de ce nu ești aici, unde să te caut, absent fiind? Iar dacă ești pretutindeni, de ce nu te văd prezent? E sigur însă că tu locuiești lumina cea de neatins. Și unde este lumina cea de neatins, sau în ce fel să ajung la dânsa? Dar cine să mă conducă și să mă ajute să pătrund într-însa pentru ca astfel să te văd? Apoi, în care semne, în ce fel de întruchipare să te caut? Eu nu te-am văzut niciodată, Dumnezeul meu, Doamne, iar chipul tău nu l-am cunoscut vreodată. Ce să facă, preamărite Doamne, cel exilat atât de departe de tine, ce să facă? Ce să facă slujitorul tău, chinuit de iubirea ta și aruncat departe de chipul tău? Mistuit caută să te vadă pe tine și prea mult îi lipsește chipul tău. El râvnește să răzbată la tine și de nerăzbătut este locuirea ta. Dorește să te găsească și nu-ți cunoaște locul. Tinde să te caute și nu-ți știe chipul. Tu, Doamne, ești Dumnezeul și Stăpânul meu și niciodată nu te-am văzut. Tu m-ai făcut și m-ai făcut și a doua oară, iar bunurile mele tu mi le-ai dăruit și niciodată nu te-am cunoscut pe tine. Și-apoi am fost făcut spre a te vedea și încă nu am împlinit acel ceva pentru care am fost făcut. O, soartă netrebnică a omului, căci pierde pe cel pentru care a fost făcut! Aspră și crudă îi este cădere! Ce a pierdut și ce a găsit? Ce a îndepărtat și ce i-a rămas? Bucuria pentru care a fost făcut a pierdut-o, găsind în schimb nemernicia ce nu-i fusese hărăzită. S-a despărțit de cel fără de care nimic nu are fericire și i-a rămas ceea ce prin sine nu e decât nemernicie. Omul mânca odinioară pâinea îngerilor pe care acum o râvnește, căci o înghite pe aceea a durerilor, necunoscută pe atunci. Comună jale a oamenilor, plâns de pretutindeni al fiilor lui Adam! Sătul fiind acela, se ghiftuia în vreme ce noi suspinăm înfometați. Cerșim, pe când Adam era preaplin de toate. În fericire petrecând, străin era nemerniciei, iar noi, în nevoință, trăim nefericiți, iar dorința noastră se consumă în nemernicie. Și, vai, goi am rămas. De ce nu a păstrat pentru noi, deși lesne putea s-o facă, ceea ce atât de mult ne lipsește? De ce ne-a zăvorât lumina și ne-a învăluit în tenebre? De ce a îndepărtat viața de la noi, azvârlindu-ne morții? Chinuiți, de unde am fost aruncați și în ce am fost împinși? De unde am fost azvârliți? În ce am fost îngropați? În exil din patrie, de la vederea lui Dumnezeu în orbirea noastră, din bucuria nemuririi la amărăciunea și groaza morții. Vrednică de milă schimbare, de la atât de mult bine la atâta rău. Pierdere gravă, gravă durere, întru totul gravă. Dar, vai, sărmanul de mine, unul din ceilalți fii sărmani ai Evei, îndepărtați de la Dumnezeu. Ce am început? Ce am săvârșit? Încotro ținteam? La ce am ajuns? Ce am sperat, și unde-mi stă suspinul? Am căutat cele bune și iată tulburarea. Ținteam spre Dumnezeu și m-am poticnit în mine însumi. Căutam alinare în singurătate-mi și am găsit suferință și durere în sinea mea. Doream să râd în bucuria minții mele, și sunt silit a mă crispa la geamătul inimii. A fost sperată bucuria și iată de unde s-au întețit suspinele. „Și, Doamne, oare până când? Până când ne-ai uitat pe noi, până când ți-ai îndepărtat chipul tău de la noi?” (cfr. Ps 12, 1). Când vei privi în urmă și ne vei auzi de departe? Când vei da ochilor noștri lumină și ne vei arăta chipul tău? Când te vei da pe tine nouă înapoi? Privește în urmă, Doamne, ascultă-ndurător, luminează-ne pe noi, arată-te pe tine însuți nouă. Pe tine redă-te nouă, ca să ne fie bine – în lipsă de aceasta atâta rău purtăm. Ai îndurare pentru strădaniile noastre către tine, căci nimic nu însemnăm fără tine. Îndeamnă-ne și ajută-ne pe noi. Te implor, Doamne, să nu disper suspinând, ci să respir suspinând. Te implor, Doamne, plină de amar mi-e inima în pustiul ei, îndulcește-o cu mângâierea ta. Te implor, Doamne, înfometat am început să te caut și nu aș înceta postul pentru tine. Am început înfometat, să nu renunț fără de hrană. Sărac am venit la ospăț, umil chem mila ta, să nu mă întorc disprețuit și gol. Și dacă, înainte de a prânzi, suspin, tu dă-mi, chiar și suspinului urmând, ce să mănânc. Eu nu pot, Doamne, încovoiat fiind, privi decât în jos: îndreaptă-mă încât să pot ținti în sus. „(Nedreptățile) Nevoințele mele trec peste capul meu”, mă înăbușă și, după cum „povara e apăsătoare, ele mă apasă pe mine” (cfr.Ps 37, 5). Descătușează-mă și ia-mi povara mie, să nu-și apese gura groapa lor deasupră-mi. S-ar cuveni ca să privesc în sus lumina ta, pe cât de întinsă ori adâncă. Învață-mă să te caut și arată-te căutătorului: căci nu te pot căuta de nu mă înveți și nici să te găsesc de nu mi te arăți. Te-aș căuta dorindu-te, te-aș dori căutându-te, te-aș găsi iubind și te-aș iubi găsind. Mărturisesc, Doamne, și aduc mulțumire, căci ai creat în mine acest chip al tău pentru ca ție să-ți fiu amintire, să te gândesc, să te iubesc: dar acesta a fost întrerupt de vicii care au ros, întunecat de fumul păcatelor, astfel încât nu-i chip de a-l face așa precum a fost țintit, doar dacă nu îl reînnoiești și-i dai o formă nouă. Eu, Doamne, nu țintesc la a pătrunde înălțimea ta, fiindcă în nici un fel eu n-o alătur ei pe aceea a minții mele, însă doresc întrucâtva să înțeleg adevărul tău pe care inima mea îl cred și-l iubește. Căci eu nu caut să înțeleg (ca să cred) spre a crede, ci cred ca să-nțeleg. Și chiar aceasta cred: că necrezând, n-aș înțelege (cfr. Is 7, 9).

Dumnezeu există

Prin urmare, Doamne, care dai credinței înțelegere, dă-mi mie, pe cât știi tu să rânduiești aceasta, să înțeleg că ești, așa cum credem. Apoi că ești ceea ce credem. Căci fără îndoială credem că tu ești ceva decât care nimic nu poate fi gândit mai mare. Ori poate nu e nimic de asemenea fire, căci spuse-n inima sa nesocotitul: Nu este Dumnezeu? (cfr. Ps 13, 1; 52, 1). E sigur însă că nesocotitul însuși, de îndată ce aude ceea ce spun – ceva decât care nu poate fi gândit ceva mai mare – înțelege ceea ce aude, iar ceea ce înțelege, în intelectul lui se află, chiar dacă nu înțelege că acesta este. Căci una e ca un (ceva) fapt să fie în minte, și alta a înțelege cum că (ceva) faptul este. Atunci când pictorul gândește dinainte ceea ce va fi făcut, de fapt el are aceasta în minte, dar încă nu înțelege că este ceea ce nu a făcut deocamdată. De îndată însă ce a pictat, el va avea și-n minte, dar va și va înțelege că lucrarea sa există. Este convins, așadar, nesocotitul că există ceva, fie și în intelect, decât care nu poate fi gândit ceva mai mare, pentru că de îndată ce aude aceasta, înțelege; iar ceea ce este înțeles, se află în intelect. Și e sigur că acela decât care nu-i cu putință a fi gândit ceva mai mare nu poate fi numai în intelect. Căci dacă se află numai în intelect, va fi mai mare ceva ce poate fi gândit că este și în (realitate) fapt. Așadar, dacă acela decât care nu poate fi gândit ceva mai mare e doar în intelect, atunci acesta însuși este ceva decât care s-ar putea gândi ceva mai mare. E sigur însă că așa ceva nu se poate. Există, prin urmare, departe de orice îndoială, ceva decât care nu are sens a fi gândit ceva mai mare, și în intelect, și în (realitate) fapt.

Nu se poate gândi că Dumnezeu nu există

Acesta oricum există cu adevărat astfel încât nu poate fi gândit că nu este. Căci se poate gândi că există ceva ce nu poate fi gândit că nu este: ceea ce este mai mult decât ceea ce poate fi gândit ca (neexistând) nefiind. Prin aceasta, dacă cel decât care nu e chip a se gândi ceva mai mare, ar putea fi gândit ca (neexistând) nefiind, el însuși nu este cel decât care nu poate fi gândit ceva mai mare. Ceea ce este de nesusținut. Prin urmare, există cu adevărat decât care nu poate fi gândit ceva mai mare, căci nu poate fi gândit ca (neexistând) nefiind): și acesta ești tu, Doamne Dumnezeul nostru. Și astfel tu ești, Dumnezeul meu, Doamne, căci nu poți fi gândit că nu ești; și pe bună dreptate. Căci dacă vreo minte ar putea gândi ceva mai bun decât tine, s-ar sui creatura deasupra creatorului, și l-ar judeca pe creator. Ceea ce este cu totul absurd. Și într-adevăr, orice altceva afară doar de tine, poate fi gândit ca (neexistând) nefiind. Prin urmare, tu ai ființă mai adevărat decât toate și mai mult decât toți, căci orice altceva este, nu e astfel cu adevărat și de aceea are în mai mică măsură ființă. De ce a spus, atunci, în inima sa, nesocotitul: Nu este Dumnezeu? deși atât de clar e unei minți raționale că tu ești dintre toate în chipul cel mai mare? De ce, afară doar de nu-i nebun și nesocotit?

De ce a spus nesocotitul în inima sa ceea ce nu poate fi gândit

Cum a spus în inima sa nesocotitul ceea ce nu a putut să gândească? Sau în ce chip nu a putut gândi ceea ce a spus în inima sa? Căci tot una e a spune-n inimă și a gândi. Deși a gândit-o cu adevărat, ba chiar pentru că a gândit-o, căci a spus-o-n inimă-i și, totuși, nu a spus-o-n inimă-i, căci nu a putut-o gândi. Înseamnă că nu se spune într-un singur sens că este ceva în inimă și că este gândit. Căci într-un sens este gândit un lucru când este gândit cuvântul care îl semnifică și în alt sens când este înțeles ceea ce este lucrul însuși. Iar în primul sens se poate gândi că Dumnezeu nu există, dar în al doilea, prea puțin. Dintre cei ce înțeleg ce sunt apa și focul, nimeni nu poate gândi că focul este apă în sensul lucrului, deși, potrivit cu termenii, o poate face. Tot astfel, nimeni dintre cei ce-au înțeles ce este Dumnezeu nu poate gândi că Dumnezeu nu este, deși spune în inimă-i această vorbă, fie că ea este fără nici un sens, fie că are unul arbitrar. Căci Dumnezeu este cel decât care nu poate fi gândit ceva mai mare. Cel care înțelege bine aceasta, înțelege cu evidență că acesta este astfel încât nu caută cu nici o cugetare să spună că nu este. Mulțumită ție, bunule Doamne, mulțumită ție. Căci ceea ce la început doar am crezut întrucât mi-ai dăruit, acum înțeleg datorită luminii tale; căci dacă nu aș vrea să cred că tu ești, nici n-aș putea să înțeleg.

Dumnezeu este cel pentru care este mai bine să fie decât să nu fie și doar cel ce prin sine existând, pe toate le face din nimic

Ce ești atunci, Dumnezeule Doamne, tu cel decât care nimic mai mare nu poate fi gândit? Dar ce ești, de nu cel mai de deasupra tuturor, care singur există prin sine și pe toate celelalte din nimic le-a făcut? Căci tot ceea ce nu este aceasta e mai puțin decât ceea ce poate fi gândit că este. Însă aceasta nu se poate gândi privitor la tine. Care este însă binele care ar putea lipsi binelui celui mai mare, prin care bune-s toate? Tu ești astfel drept, adevărat, fericit și cel pentru care mai bine este să fie decât să nu fie, și încă mai bine e să fie drept decât nedrept și fericit decât nefericit.»

(Sf. Anselm de Canterbury, Proslogion, I-V, trad. Alexander Baumgarten, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj 1996, 7-19.)

Dumnezeu este viața însăși pe care o trăiește și tot astfel despre celelalte

«Tot ceea ce tu ești, ești nu prin altul, ci prin tine însuți. Tu ești, prin urmare, viața pe care o trăiești, apoi (înțelepciunea pe care o înțelegi) gândirea pe care o gândești (sapientia qua sapis) și bunătatea însăși, în care tu ești bun pentru cei răi și buni deopotrivă. Și în același fel despre toate celelalte.»

(Sf. Anselm de Canterbury, Proslogion, XII, trad. Alexander Baumgarten, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj 1996, 30.)

În ce fel Dumnezeu este văzut și nu este văzut de cei care îl caută

«Oare ai găsit, suflet al meu, ceea ce căutai? Căutai pe Dumnezeu și ai găsit că este ceva deasupra tuturora, decât care nimic mai bun nu poate fi gândit, și că acesta este viața însăși, lumina, înțelepciunea, bunătatea, eterna fericire și preafericita veșnicie. Căci dacă tu nu l-ai găsit pe Dumnezeul tău, în ce fel este cel pe care l-ai găsit și l-ai înțeles cu atâta adevăr neîndoielnic și atâta certitudine adevărată? Dacă l-ai găsit într-adevăr, de ce nu simți că l-ai găsit? De ce nu te simte, Dumnezeule, inima mea, dacă te-a găsit? Ori nu te-a găsit în ceea ce a aflat că e lumină și adevăr? În cel fel a înțeles aceasta, de nu văzând lumina și adevărul? Sau a putut înțelege despre tine cu totul altceva decât prin lumina și adevărul tău? Căci dacă le-a văzut, te-a văzut pe tine; de nu te-a văzut pe tine, nu a văzut nici lumina și nici adevărul. Oare și lumina și adevărul sunt ceea ce el a văzut și totuși încă nu pe tine te-a văzut, căci te-a văzut doar până într-un hotar, și nu pe tine precum ești? Doamne Dumnezeul meu, cel ce m-ai plăsmuit și m-ai creat din nou, spune sufletului meu, care te râvnește, cine altul ești decât acela pe care l-a văzut, încât să vadă limpede. Căci el se străduiește a vedea mai mult însă nu vede nimic mai mult decât văzuse, afară de întunecimi. Ba nici nu vede întunecimi, ce nu-s în nici un chip în tine, dar vede că el însuși nu poate, din cauza întunecimii sale proprii să vadă. De ce, Doamne, de ce aceasta? E oare ochiul întunecat prin neputința lui sau sclipirea ta ți se răsfrânge într-însul? E sigur că se și întunecă în neputința lui, se și răsfrânge de la tine sclipirea. Scurtimea lui își pierde limpezimea și totodată e îngropat în imensitatea ta. Îl și restrânge îngustimea lui, iar măreția ta îl învinge. Și cât de mare e lumina aceea în fața căreia se înfioară un adevăr pe care-l luminează o minte rațională! Și cât de amplu este adevărul în care se găsește tot ceea ce e adevărat și în afara căruia se află numai falsul și nimicul? Și cât de mare este acela care dintr-o privire vede pe toate cum au fost făcute, și de la cine, și prin cine, și în ce fel din nimic s-au plăsmuit! Unde este atât de multă puritate, simplitate, certitudine și splendoare? Desigur, mai mult decât e cazul a înțelege creatura.

Dumnezeu este mai mare decât ceea ce poate fi gândit

Prin urmare, Doamne, tu nu ești numai acela decât care nu poate fi gândit ceva mai mare; ci tu ești ceva mai mare decât poate fi gândit. Fiindcă se cuvine gândit că există ceva de felul acesta. Iar dacă nu ai fi tu acesta însuși, s-ar putea gândi ceva mai mare decât tine: ceea ce cu neputință.»

(Sf. Anselm de Canterbury, Proslogion, XIV-XV, trad. Alexander Baumgarten, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj 1996, 33-35.)

Numai Dumnezeu este ceea ce este și cel care este

«Doar tu, Doamne, ești ceea ce ești și tu ești cel ce ești. Cel care e deosebit în întreg și în părțile sale și în care există ceva ce poate fi schimbat nu este întru totul ceea ce el este. Iar acela care a început prin a nu fi poate fi gândit și ca (neexistând) nefiind; cel care subzistă doar prin altul se întoarce în neființă, iar cel ce care o ființă (care are un trecut) ce-a trecut, acela nu mai este; iar o ființă viitoare, ce nu este încă, nu este în chip propriu și absolut. Tu ești, într-adevăr, ceea ce ești, căci orice-ar fi vreodată, în vreun fel, tu ești în întregime și întotdeauna ești. Și tu ești cel ce propriu-zis și simplu ești, căci nu ai nici  ființă trecută, nici viitoare, ci doar ființă prezentă și nici nu poți fi gândit că nu ești. Dar tu ești și viața, și iubirea, și lumina, și înțelepciunea, bucuria și veșnicia și multe bunuri de acest fel. Și totuși, nu ești decât unul și cel mai înalt bine, tu ție întru totul de ajuns, și fără a fi în nevoie de nimic, cel de care toate au nevoie pentru a fi și pentru a fi bune.»

(Sf. Anselm de Canterbury, Proslogion, XXII, trad. Alexander Baumgarten, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj 1996, 43.).

  • 16 noiembrie 2017