Wilhelm Dancă

Nihil sine Deo!
Iubirea curăță privirea pentru a vedea binele aproapelui

Dragi prieteni,

În ultima duminică din octombrie 2017, la catedrala sf. Iosif din București, am meditat împreună cu credincioși prezenți despre iubirea lui Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Nu există nici un fel de competiție între aceste două feluri de iubire. Dimpotrivă. Ele sunt complementare. Iubirea lui Dumnezeu este autentică dacă se deschide spre iubirea aproapelui, iar iubirea aproapelui este adevărată dacă pornește de la Dumnezeu și se împlinește în orizontul iubirii lui Dumnezeu, care este în mod fundamental iubire jertfire de sine. Înainte de a asculta predica, vă propun să citiți câteva gânduri ale sfântului Augustin despre capacitatea iubirii de a curăța inima și ochii noștri astfel încât să putem vedea binele din viața aproapelui și mai binele din noi. Fericirea noastră constă în participarea la mișcarea circulară a iubirii care vine, ne învăluie și ne poartă spre Dumnezeu iubire.

«Și, fiind îndemnat din acest moment să mă întorc la mine însumi, am pătruns adânc înlăuntrul meu, sub oblăduirea Ta, și am reușit într-adevăr, fiindcă Tu ai devenit ajutorul meu (Cfr. Ps 29, 10). Am pătruns adânc și am văzut cu ochiul inimii mele așa cum era el, și chiar dincolo de acest ochi al sufletului meu[1], deasupra minții mele, am văzut deci lumina cea neschimbătoare, nu aceasta de rând și vizibilă oricărui trup[2], și nici o alta care ar fi fost de același fel cu aceasta, ci una mai mare, de parcă ar fi strălucit mai mult și cu mult mai clar, și ca și cum cu măreția ei ar fi descoperit totul. Dar ea nu era nici asta, ci altceva, ceva cu totul și cu totul diferit de toate acestea. Și nu era deasupra minții mele, așa cum este uleiul deasupra apei, și nici cum este cerul deasupra pământului, ci mai sus, fiindcă ea este aceea care m-a alcătuit pe mine, iar eu mă aflam mai jos, deoarece am fost alcătuit de ea. Cel care cunoaște adevărul o cunoaște și pe ea, și cel care o cunoaște pe ea cunoaște eternitatea; pe ea numai dragostea o cunoaște[3].

O, Tu, Adevăr etern, și Tu, iubire adevărată și eternitate scumpă! Tu ești Dumnezeul meu, pentru Tine suspin eu și zi și noapte. Și atunci când Te-am cunoscut pentru prima dată, Tu m-ai primit (Cfr. Ps 27, 10) ca să văd că ceea ce eu văzusem există, dar că eu încă nu sunt cel care să o poată vedea[4]. Dar Tu ai dat la o parte slăbiciunea privirii mele și, răspândind cu putere lumina asupra mea, m-am cutremurat deopotrivă de iubire și de teamă sfântă. Și mi-am dat seama că, într-o zonă ce-Ți este cu totul străină, eu mă aflam departe de Tine, de parcă aș fi auzit vocea Ta din înaltul cerului când îmi zicea: „fiindcă Eu sunt hrana celor tari, crește și tu și vei ajunge să Mă mănânci; dar nu tu Mă vei schimba întru tine, așa cum schimbi hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru Mine”. Și am aflat că pe om, din cauza nedreptății lui, l-ai învățat, și ai făcut ca sufletul meu să se destrame ca o pânză de păianjen[5]. Și mi-am zis: „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spațiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale locurilor?”. Dar Tu ai strigat din depărtare: „ba, din contră, Eu sunt, Cel Care sunt”[6]. Și am auzit, așa cum se aude în inimă, și nu mai era absolut nici un motiv ca să mă mai îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar și explicit prin cele care au fost făcute.»

Din Augustin, Confesiuni, 7, 10, trad. Gh. I. Șerban, București 1998, 256-257.

[1] În comentariul la evanghelia după Ioan, In Ioanem, 38, 8, 3, Augustin spune: „mens nostra est oculus animae” – mintea noastră este ochiul sufletului.

[2] Aceasta era credința maniheilor. Cfr. Augustin, Contra Faustum, 22, 9; Idem, Contra adversarium legis et prophetorum, 1, 7, 10: „Una este lumina care este Dumnezeu, și alta lumina pe care Dumnezeu a făcut-o”.

[3] În Contra Faustum, 32, 18, Augustin afirmă: „nu se poate pătrunde înlăuntrul adevărului decât prin iubire”.

[4] Augustin se referă aici la Mt 5, 8: „Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”.

[5] În Ps 38, 15, citim: „ca omul ce nu aude și nu iese răspuns din gura lui”.

[6] Cfr. Ex 3, 14: „Dumnezeu i-a zis lui Moise: Eu sunt cel care sunt. Și a adăugat: Așa să spui fiilor lui Israel: Eu sunt m-a trimis la voi”.

Mai jos puteți să ascultați predica din 29 octombrie 2017:

  • 29 octombrie 2017
Seneca: Dumnezeu Providență și Plotin: Dumnezeu Unul

Dragi prieteni,

În cel de-al treilea curs despre raportul între „Fides et Ratio” vorbim despre căutarea lui Dumnezeu la Seneca și Plotin. Seneca descoperă un Dumnezeu Rațiune imanentă în natură, un concept ce pregătește noțiunea de Providență din creștinism. Plotin îl identifică pe Dumnezeu cu Unul și subliniază caracterul său incognoscibil și inefabil.

STOICISMUL

În prima parte a cursului vorbim despre stoicism, unul dintre cele mai mari sisteme filosofice ale antichității și cel mai important în epoca elenistă. La stoici cosmosul dobândește o puternică semnificație religioasă. Într-adevăr, toți gânditorii stoici caută în mod susținut Divinul, pe care îl concep (influențați de Heraclit, dar și de filosofii platonicieni și aristotelici), ca Foc și Logos. Stoicii îl identifică pe Dumnezeu cu Sufletul lumii. Dumnezeu este Rațiunea imanentă în natură căreia i se acordă caracter de necesitate absolută și, totodată, de perfecțiune și ordine. Acest Principiu este perceput ca Mintea providențială ce reglementează, orânduiește și finalizează realitatea lumească; această concepție prevestește conceptul creștin de Providență și, în sensul acesta, se opune interpretării date de Aristotel. Dar Logosul impersonal stoic este în mod panteistic însăși ordinea cosmică.

Stoicismul se împarte în trei mari perioade: Stoa antică, Stoa intermediară și Stoa nouă. Reprezentanți de seamă în Stoa antică sunt Zenon, fondatorul școlii, Cleantes și Crisipos care a organizat sistematic doctrina stoică. Stoa intermediară a avut o tendință eclectică – a inclus elemente platonice, aristotelice și epicureice – este reprezentată de Panetius și Posidonius. Stoa nouă caută să revină la doctrina originară, promovând căutarea Divinului în dimensiunea etică și religioasă a vieții. Exponenții săi principali sunt Epictet, Seneca și Marc Aurelius.

Există o diferență între stoicismul grec și cel roman; în stoicismul roman se atenuează mult caracterul panteist al Rațiunii Divine și se păstrează cel providențial. Influența stoicismului clasic este foarte mare în filosofia occidentală și prezentă mereu în toate concepțiile panteiste.

SENECA (4 – 65)

Având un profund sens religios, Seneca se apropie în gândirea sa de Marc Aurelius și de Epictet. Dumnezeu conceput ca Providență dătătoare de viață ce guvernează universul este prezent într-un chip special în viața etică a omului. La Seneca se observă o anumită atenuare a panteismului cosmologic din stoicismul antic prin promovarea unei concepții despre Divinitate mai aproape de exigențele interiorizate și transcendentaliste care au fost puse în lumină de creștinism.

Dumnezeu coboară la noi și face posibilă urcarea la el – «15). (…) Zeii nu sunt năzuroși, nici invidioși: îi primesc pe toți și își întind mâinile către toți cei ce se înalță. 16). Te minunezi că omul urcă până la zei? Zeul coboară printre oameni, ba chiar – mai precis – coboară în oameni: nu există înțelepciune fără de zeu. Semințele divine au fost răspândite în trupul omului și, dacă cel ce le-a primit este un cultivator bun, ele evoluează pe măsura obârșiei lor, cresc asemenea celor din care provin. Dacă e însă un cultivator rău, le face să piară, așa cum se întâmplă pe un pământ sterp și mlăștinos, care se umple mai apoi de buruieni, în loc de grâne[1][2]

Se urcă la Dumnezeu pornind de la ordinea cosmosului – «1). (…) Nu se cuvine să ridicăm brațele către cer sau să-l implorăm pe păzitorul templului să ne lase aproape de urechile statuii, de parcă am găsi mai bună ascultare: zeul îți este alături, este cu tine, este înlăuntrul tău. 2). Eu așa spun, Lucilius: există în noi un spirit sfânt, care ne urmărește și ne veghează faptele, fie ele bune sau rele[3]; după cum ne purtăm noi cu el, așa se poartă și el cu noi. Nici un om nu este virtuos fără de zeu: ori este oare cineva în stare să se ridice deasupra sorții sale fără ajutorul lui? El ne insuflă principii alese și înalte. În orice om virtuos. „Stă, mare,-un zeu” (care zeu, nu se știe!)[4]. 3). Dacă te vei afla în fața unei dumbrăvi cu arbori bătrâni, de o înălțime neobișnuită, unde ramurile dese ce se acoperă unele pe altele te împiedică să vezi cerul, atunci grandoarea acelei păduri, singurătatea locului și sentimentul surprinzător ce se naște din umbra densă și neîntreruptă într-un loc deschis te va convinge că acolo este un zeu. Dacă o grotă, făcută nu de mână de om, ci adâncită până în străfunduri de elemente ale naturii, ține deasupră-i pe stânci scobite un munte, atunci un sentiment de spaimă religioasă îți va lovi sufletul. Noi venerăm izvoarele marilor fluvii; sunt înălțate altare acolo unde iese e neașteptate un fir viguros de apă; cinstim izvoarele de apă caldă, iar culoarea opacă ori adâncimea nemăsurată au făcut ca unele lacuri să devină sacre. 4). Dacă vei vedea un om netemător dinaintea primejdiilor, liber de patimi, fericit între nenorociri, senin în mijlocul furtunilor, care privește la ceilalți oameni din înalturi și la zei de la egal la egal, nu te va cuprinde oare un sentiment de respect pentru el? Nu vei spune: „Există acolo ceva mai mare și mai presus decât ai crede că se potrivește trupului sărman în care se află?” 5). O forță divină a coborât în el; o putere cerească pune în mișcare spiritul acesta ieșit din comun, cumpătat, care trece peste orice socotindu-l neînsemnat, care își râde de spaimele și de dorințele noastre. O făptură atât de măreață nu poate exista fără ajutorul divin; de aceea partea cea mai însemnată din el se află acolo de unde a coborât. Așa cum razele soarelui ating pământul, dar nu se desprind de locul din care pornesc, tot așa spiritul măreț și sacru, trimis aici pentru a ne face mai bine cunoscută divinitatea, stă împreună cu noi, dar rămâne unit cu originea sa; depinde de ea, privește la ea, tinde la ea și stă în mijlocul nostru ca o făptură superioară.»[5]

«Acum este de prisos să arăt cum o lucrare atât de mare nu rezistă fără un supraveghetor și că joncțiunea stelelor sau mișcarea lor în direcții diferite nu ține de un impuls accidental; iar cele pe care le pune în mișcare întâmplarea se tulbură de multe ori și grabnic se ciocnesc; această rapiditate, care nu cunoaște obstacol, stă sub comanda unei legi eterne, purtând cu sine sumedenie de lucruri, pe mare și pe uscat, și sumedenie de lumini strălucitoare, ce scânteiază la intervale bine rânduite; această ordine nu poate ține de o materie rătăcitoare, iar elementele care s-au întâlnit accidental păstrează cu mare artă un fel de echilibru.»[6]

Natura divinității – Stoicii noștri, după cum știi, afirmă că în natură există două principii din care își trag originea toate cele care sunt: cauza și materia. Materia zace inertă, total pasivă, și nu ar face nimic, dacă nu ar fi cineva care să o pună în mișcare; cauza însă, sau rațiunea, dă formă materiei și obține cu ajutorul ei tot felul de lucrări. Așadar, trebuie să existe în mod necesar două elemente: substratul din care sunt făcute lucrurile și agentul care le face: acesta este cauza, celălalt este materia. (…) Acum noi căutăm cauza primă și generală, care trebuie să fie simplă; dar și materia este simplă. Căutăm să aflăm care este esența acestei cauze. Da, aceasta este rațiunea creatoare, Dumnezeu. (…) În realitate totul provine din materie și din Dumnezeu, care guvernează toate lucrurile față de care este centrul, regulatorul, călăuza, care pe toate le conduce potrivit voinței sale. Este cel mai prețios și puternic principiu activ, adică Dumnezeu, și nu materia care primește amprenta. Locul pe care îl ocupă Dumnezeu în univers este ca sufletul în om; materia este în univers ca trupul în noi. Așadar substanța mai puțin nobilă să fie supusă celei mai bune.»[7]

«Acolo (în contemplarea cerului și a stelelor) sufletul percepe în cele din urmă ceea ce a căutat îndelung, acolo începe să-l cunoască pe Dumnezeu. Ce este Dumnezeu? Mintea universului. Ce este Dumnezeu? Tot ceea ce vezi și tot ceea ce nu vezi. Să-i acordăm măsura justă: măreția sa depășește orice închipuire, pentru că este, el singur, toate lucrurile și susține lucrarea sa din interior și din exterior. Ce diferență există, așadar, între natura lui Dumnezeu și a noastră? În noi sufletul este partea mai bună; în Dumnezeu nu există nimic care să nu fie suflet. El este în întregime rațiune. Totuși ființele muritoare sunt victime ale unei așa mari erori că judecă această lume – incomparabilă prin frumusețe, ordine și potrivire, și conformă planului divin – un produs accidental, legat de întâmplare cât privește funcționare sa și, de aceea, subiect al unei existențe dezordonate, în mijlocul unor lovituri de fulger, printre nori, furtuni și alte fenomene care asaltează pământul și zonele învecinate. Și această nebunie nu ajunge doar la oamenii simpli, ci se extinde și la cei care mărturisesc înțelepciunea. Există unii care cred că au despre dânșii, da, un suflet înzestrat cu previziune, capabil să organizeze toate lucrurile, fie cele proprii, fie ale altuia, dar consideră acest univers, din care și noi facem parte, lipsit de inteligență și călăuzit de întâmplarea oarbă și de o natură inconștientă de ceea ce face. Știi să apreciezi cât de important este pentru om să dobândească aceste cunoștințe și să afle limitele oricărui lucru? Ce poate să facă Dumnezeu? El creează materia de care se servește (în lucrarea sa) sau o folosește pe cea care există deja? Materia a fost înaintea de a fi rațiunea sau rațiunea înainte de a fi materia? Dumnezeu realizează tot ceea ce vrea sau lucrarea sa din multe puncte de vedere îl trădează și multe lucruri ies cu defecte din mâna marelui meșter, nu pentru că meșteșugul său este lipsit de putere, ci pentru că materia pe care o prelucrează deseori i se opune? A se interesa de aceste lucruri, ale studia și a fi absorbiți de ele nu înseamnă a se elibera de propria condiție muritoare și a trecere în rândul ființelor superioare? Ce folos ai putea să ai, îmi vei zice, din aceste studii? În lipsa altuia, pe acesta cu siguranță: voi ști că toate lucrurile sunt mici, când vei cunoaște măsura lui Dumnezeu.»[8]

«Nici măcar nu au crezut (cei din vechime) că Iupiter, pe care noi îl adorăm în Capitoliu și în alte temple, trimite cu mâna sa fulgerele. Ei îl concep pe Iupiter cum îl înțelegem noi, susținător și custode ale universului, suflet și spirit al lumii, suveran și meșter al oricărui lucru. Toate numele i se potrivesc. Vrei să-l chemi Destinul? Nu greșești, pentru că este acela de care depind toate lucrurile; este Cauza cauzelor. Vrei să-l chemi Providența? Ai dreptul acesta, pentru că înțelepciunea are grijă de necesitățile acestei lumi, pentru ca ea să meargă mai departe fără piedică și să-și îndeplinească diferitele sale funcții. Vrei să-l chemi Natura? Nu faci rău, pentru că din el s-au născut toate lucrurile; este sufletul care ne dă viață. Vrei să-i spui Lumea? Nu greșești, pentru că de la dânsul vine tot ceea ce vezi, el este imanent în părțile sale; în timp ce se susține pe sine susține și tot ceea ce este al său. Etruscii gândeau la fel și au spus că fulgerele sunt trimise de Iupiter, pentru că fără el nimic nu se face.

Dar de ce Iupiter nu lovește pe cine ar trebui și lovește în schimb pe cei nevinovați? Tu mă tragi înspre o mare problemă căreia trebuie să-i acordăm timpul și locul ce îi convin. Până atunci spun că fulgerele nu sunt fulgerate de Iupiter, dar că toate lucrurile au fost dispuse în așa fel încât și cele care nu sunt făcute de el nu sunt înfăptuite fără rațiune, iar aceasta este cea a lui Iupiter. Într-adevăr, chiar dacă Iupiter nu le face acum, a făcut ceea ce se cere pentru ca să fie înfăptuite. El nu asistă oamenii în mod individual în tot ceea ce fac, dar le-a dat tuturor mâna, forța, cauza.»[9]

NEOPLATONISMUL

În partea a doua a cursului vorbim despre filosofia neoplatonică în care vedem cum se afirmă puternic necesitatea unui Principiu absolut (Unu) drept condiție și cauză originară a lumii. De asemenea, mai vedem cum Unul nu este conceput ca Dumnezeu în sensul obișnuit al termenului. Filosofia neoplatonică subliniază caracterul inefabil al Unului, care transcende orice determinare finită și orice categorie a cunoașterii noastre, astfel că nu poate fi definit decât în sens impropriu cu ajutorul vreunui atribut.

De asemenea, Unul nu poate fi definit în plan teologic. Concepția neoplatonică are un caracter panteist, dar nu în sensul panteismului naturalist, precum panteismul stoicilor, ci în sens religios, un sens care derivă din raportul Unului cu lumea. Fiind plinătatea supra-abundentă a realității, Unul emană (revarsă, dă pe din afară) lumea, care este în felul acesta parte constitutivă a Unului, dar, totodată, Unul transcende infinit lumea ce se revarsă din plinătatea lui.

Gnosticismul și maniheismul sunt două curente filosofico-religioase care au fost contemporane cu neoplatonismul. Toate aceste trei curente – neoplatonismul, gnosticismul și maniheismul sunt strâns legate de evoluția teologiei creștine, chiar dacă au reprezentat tendințe heterodoxe și eretice.

PLOTIN (205-270)

Dintre filosofii neoplatonici, Plotin este cel mai mare. În filosofia sa, conceptul de Dumnezeu s-a transformat într-un Principiu metafizic ce transcende orice determinare. Astfel, Dumnezeu se reduce la conceptul de Unu, cauza primă a multiplului, în mod absolut incognoscibilă și inefabilă pentru că transcende toate determinările finite. Despre Unul putem să afirmăm doar ceea ce nu este, însă nu ceea ce este, potrivit metodei teologiei negative; deși știm că este cauza primă a gândirii, a vieții și a ființei, trebuie să excludem faptul că este gândire, viață și ființă.

Plotin propune o teologie în mod esențial mistică, deoarece Unul poate fi perceput printr-o experiență specială de unire sau, mai bine zis, de anulare de sine în Absolut, trecând dincolo de orice cunoaștere.

a). Dovezi ale necesității unui principiu

1). Multiplul implică și presupune Unul – «(…) căci multiplul este posterior unului. (…) unul, existent cu adevărat, este principiul numărului și a ceea ce este astfel (multiplu)».[10]

«Dacă există multiplu este necesar să mai întâi unul.»[11]

«Căci, înaintea tuturor, trebuie să existe ceva simplu, diferit de toate câte (vin) după el (…).»[12]

«Or, înaintea multiplului trebuie să existe unul, din care (să derive) și multiplul, căci unul este prim în orice număr. În cazul numărului se spune astfel pentru că (numerele) succesive înseamnă compunere, dar de ce este necesar în cazul existentelor un unu din care (să provină) multiplele? (Fără unu) multiplele vor fi separate unele de altele, ajungând la întâmplare, din direcții diferite, să se compună (unul cu celălalt).»[13]

2). Gândirea presupune unitate – «Dacă, așadar, este imposibil să gândim și să exprimăm lucrurile fără unu sau doi sau alt număr, cum ar fi posibil să nu existe ceea ce fără de care nu se poate gândi și spune nici un lucru? Într-adevăr, este imposibil să spui că nu există acela, a cărui non existență ar face imposibilă gândirea și spunerea oricărui lucru. Dar ceea ce este necesar în orice situație pentru producerea gândirii și a discursului, trebuie să fie anterior discursului și gândirii.»[14]

3). Inteligibilitatea ființelor presupune o lumină superioară – «După cum lumina amestecată cu corpurile are nevoie de o alta (lumină) pentru a se face vizibilă, tot la fel ființele inteligente au nevoie, oricât de luminoase ar fi, de o lumină superioară lor, pentru a deveni vizibile în fața lor și a altora. Când cineva vede această lumină, se îndreaptă spre inteligibile, o cuprinde pe aceea ce se revarsă asupra acestora și se bucură de ea, după cum aici jos se îndrăgostește nu de corpurile în sine, ci de frumusețea ce se reflectă în ele. Fiecare inteligibil este pentru sine ceea ce este, dar devine obiect al dorinței doar dacă Binele îl face să strălucească ornându-l cu atractivitate și revărsând dorința iubirii în acela care știe să dorească. După ce a primit în sine o revărsare de sus, sufletul se agită, este transportat de imboldul dorinței și devine în întregime iubire.»[15]

4). Mișcarea presupune un scop – «Fiecare ființă care se mișcă are nevoie de un ceva spre care să se miște».[16]

«Există o ierarhie ascendentă care face ca cel ce stă deasupra să fie bine pentru acela care se găsește dedesubt, cu condiția ca înălțarea să nu se înțeleagă ca trecere de la un termen la cel următor, ci să continue mereu spre un termen superior. Atunci se va face oprirea la un termen extrem, dincolo de care nu se mai poate urca: acesta este Primul, ființa adevărată și suverană prin excelență, dar și cauză în raport cu alții. Binele materiei este forma și, dacă materia ar simți, ar iubi forma. Binele corpului este sufletul, fără de care el nu ar putea nici să existe, nici să se conserve pe sine. Binele sufletului este virtutea. Și mai sus este Nous, iar dincolo de el (se găsește) ceea ce noi numim Natura primă.»[17]

b). Transcendența absolută și caracterul inefabil al Unului – «Dar cel anterior acestor este principiul lor, care le este imanent, căci nu originea (unui lucru) este imanentă, ci (elementele) din care (este compus).»[18]

«Dar, fiindcă esența născut (din unu) este formă (căci nu se poate spune că ceea ce s-a născut din el ar fi altceva), dar nu o formă a unui lucru anume, ci a universului, care să nu lase în afară vreo altă (formă), este necesar ca unul să fie fără formă. Dar, dacă este fără formă, nu este esență. Căci esența trebuie să fie ceva anumit, adică ceva determinat, pe când (unul) nu trebuie luat ca determinat, căci atunci nu ar mai fi principiu, ci doar acel ceva determinat care ai spune că este. Așadar, dacă în cel născut (din unu) se află toate lucrurile, care dintre ele vei spune că este unul? Nefiind nici unul din ele, se poate spune doar că este dincolo de ele. dar ele sunt ființele și Ființa; prin urmare, el este dincolo de ființă. Căci (expresia) dincolo de ființă nu spune ceva anume (căci nu afirmă ceva), nu îi spune nici numele, ci doar conduce la (concluzia că) el nu este aceasta. Dar (afirmația) făcută nu îl cuprinde deloc, căci ar fi ridicol să cauți să cuprinzi această natură imensă. Într-adevăr, cine ar vrea să o facă ar înceta să îl mai urmărească în vreun fel, fie și pentru puțin timp. Așa cum cel care, vrând să vadă natura inteligibilă, poate vedea ceea ce este dincolo de sensibil dacă nu are nici o imagine a sensibilului, tot așa și cel care vrea să îl vadă pe cel de dincolo de inteligibil îl poate vedea dacă abandonează întregul inteligibil, aflând prin inteligibil că există (ceva dincolo de el), însă abandonând inteligibilul (pentru a afla) cum este (cel de dincolo de acesta). Dar acest „cum este” trebuie să arate că el nu este cumva; căci în cel în care nu există „ceva” nu există nici „cumva”. Dar noi, în durerile facerii, nu știm ce trebuie să spunem, vorbim despre ceea ce nu se poate vorbi și îl numim vrând să-l indicăm așa cum putem.»[19]

[1] Această concepție potrivit căreia Dumnezeu are mereu inițiativa va deveni un adevăr important al gândirii creștine, dar va fi înțeleasă într-o perspectivă diferită, adică una care nu face atingere libertății omului.

[2] Seneca, Scrisori către Lucilius, 73, 15-16, trad. Ioana Costa, București 2014, 151-152.

[3] Virgil, Eneida, 352. Formulări asemănătoare se găsesc și la Marc Aureliu, Gânduri către sine însuși, trad. Cristian Bejan, București 2013. Cfr. Marc Aureliu, Gânduri către sine însuși, II,3: «Operele zeilor sunt pline de providență, cele ale sorții nu sunt fără natură sau fără urzeala și înlănțuirea evenimentelor guvernate de providență. Toate decurg de acolo»; II, 11: «Astfel să acționezi, să exprimi și să gândești fiecare lucru, ca și cum ai putea să părăsești chiar în această clipă viața. Căci, dacă zeii există, a pleca dintre oameni nu este nimic primejdios: căci ei nu te-ar arunca în nenorocire; dar, dacă ei nu există sau nu se ocupă de cele omenești, la ce bun să trăiesc într-o lume lipsită de zei sau de providență?»; III, 4; VI, 9, 36 și 38; VII, 9; X, 1 și 26; XII, 28, trad. Cristian Bejan, București 2013.

[4] Virgil, Eneida, VIII, 352. Virgil a fost influențat de panteismul stoic (Sufletul lumii este și foc cosmic și Mintea providență), după cum se poate vedea în Eneida, VI, 274-743.

[5] Seneca, Scrisori către Lucilius, 41, 1-5, op.cit., 99-100.

[6] Seneca, Despre providență, 1, 2, trad. Vichi-Eugenia Dumitru și Ștefania Ferchedău, București 2014, 13-14.

[7] Seneca, Scrisori către Lucilius, 65, 2-24, trad. Wilhelm Dancă. În traducerea românească lipsește acest text.

[8] Seneca, Naturales quaestiones, I, 13-17, trad. Wilhelm Dancă.

[9] Seneca, Naturales quaestiones, II, 45-46, trad. Wilhelm Dancă.

[10] Plotin, Enneada, III, 8, 9, trad. Vasile Rus, Liliana Peculea, Marilena Vlad, Alexander Baumgarten, Gabriel Chindea, Elena Mihai, București 2005, 215.

[11] Plotin, Enneada, VI, 6, 13, trad. Wilhelm Dancă.

[12] Plotin, Enneada, V, 4, 1.

[13] Plotin, Ennead, V, 3, 12.

[14] Plotin, Enneada, VI, 6, 13, trad. Wilhelm Dancă.

[15] Plotin, Enneada, VI, 7, 21, trad. Wilhelm Dancă.

[16] Plotin, Enneada, V, 1-6.

[17] Plotin, Enneada, VI, 7, 25, trad. Wihelm Dancă.

[18] Plotin, Enneada, V, 3, 11.

[19] Plotin, Enneada, V, 5, 6.

  • 26 octombrie 2017
Dumnezeu din conștiință mai întâi, apoi Patria

Dragi prieteni,

La întrebarea farizeilor și irodienilor cui trebuie să dăm tribut, Cezarului sau lui Dumnezeu, Isus răspunde că și Cezarului, și lui Dumnezeu, dar mai întâi lui Dumnezeu a cărui imagine este întipărită în conștiință, și apoi Cezarului a cărui imagine este imprimată pe monedă. În orice împrejurare Dumnezeu trebuie servit mai întâi, apoi patria, bunurile și treburile pământești. Dar, în mod paradoxal, îndeplinindu-ne cum se cuvine datoriile pământești, îi aducem cult lui Dumnezeu. Oricum raportul este greu de gestionat.

Înainte de a asculta predica despre posibilele relații tensionate dintre datoriile față de Biserică și cele față de Stat, dintre datoriile religioase și cele civile, vă invit să citiți câteva gânduri ale sfântului Thomas Morus către fiica sa Margareta, pentru că ating această problematică. Dând ascultarea conștiinței sale, nu a semnat „Actul de Suveranitate al Bisericii Engleze” și, implicit, ruptura de Biserica Romei. Pentru acest motiv și-a pierdut bunurile, patria și chiar viața. Biserica catolică îl sărbătorește pe sfântul Thomas Morus în ziua de 22 iunie, ca model de curaj în mărturisirea credinței în situațiile grele în care tributul acordat Cezarului contravine legii lui Dumnezeu.

«Draga mea Margareta, știu că din cauza răutății mele aș merita să fiu părăsit de Dumnezeu, totuși, nu pot decât să mă încred în bunătatea sa milostivă, pentru că harul său m-a întărit până acum și a dat inimii mele atâta seninătate și bucurie încât m-a făcut disponibil ca mai degrabă să pierd bunurile, patria și chiar viața decât să jur împotriva conștiinței mele. El a făcut ca regele să fie de partea mea, așa încât s-a limitat să-mi ia numai libertatea. Îți voi spune mai mult. Harul lui Dumnezeu mi-a făcut mult bine și mi-a dat o așa putere spirituală, încât consider închisoarea ca principala binefacere care mi-a fost făcută. De aceea, nu pot să mă îndoiesc de harul lui Dumnezeu. Dacă el va voi, va putea să-l mențină binevoitor față de mine pe rege, ca să nu-mi facă nici un rău. Dar dacă el decide ca eu să sufăr pentru păcatele mele, cu siguranță că harul său îmi va da puterea să accept toate cu răbdare și, poate, chiar cu bucurie.

Bunătatea sa infinită, pentru meritele prea marii sale pătimiri, va face ca suferințele mele să folosească pentru a mă elibera de suferințele purgatoriului și să-mi dobândească răsplata dorită în cer.

Mica mea Margareta, nu pot și nu vreau să mă îndoiesc de el, chiar dacă mă simt așa de slab. Chiar și atunci când ar trebui să-mi fie așa de frică încât să fiu înfrânt, îmi voi aminti de sfântul Petru care, din cauza credinței sala slabe, a început să se scufunde în lac la prima adiere de vânt și aș face cum a făcut el, adică l-aș invoca pe Cristos și l-aș ruga să mă ajute: „Doamne, salvează-mă!” (Mt 14, 30). Fără îndoială, în acel moment el mi-ar întinde mâna sa sfântă pentru a nu lăsa să mă înec în marea agitată.

Dacă el ar permite ca eu să-l imit și mai departe pe sfântul Petru, cedând, jurând și tăgăduind (să mă ferească și să mă elibereze Domnul prin pătimirea sa preaiubitoare și mai curând să mă facă să pierd decât să înving cu prețul acestei nimicnicii), și în cazul acesta nu aș înceta să mă încred în bunătatea sa, fiind sigur că el și-ar îndrepta spre mine privirea sa milostivă, așa cum a făcut sfântul Petru, și m-ar ajuta să mă ridic și să mărturisesc din nou adevărul pe care-l simt în conștiința mea. M-ar face să simt aici, pe pământ, rușinea și durerea pentru păcatul meu.

Oricum, Margareta, știu bine că, fără vina mea, Dumnezeu nu va permite niciodată ca eu să pier. Pentru aceasta, mă încredințeze lui în întregime, plin de cea mai puternică încredere. Chiar presupunând pieirea mea din cauza păcatelor mele, chiar și atunci aș sluji spre lauda dreptății divine. Am însă încredere statornică, Margareta, și trăiesc speranța sigură că mila plină de iubire a lui Dumnezeu va mântui sărmanul meu suflet și mă va învrednici să laud milostivirea sa.

De aceea, buna mea fiică, să nu se tulbure niciodată inima ta pentru orice mi s-ar întâmpla în lumea aceasta. Nu se întâmplă nimic fără ca Dumnezeu să vrea și eu sunt sigur că, dacă el vrea, orice s-ar întâmpla, oricât de rău ar părea, în realitate, va fi întotdeauna spre mai bine.»

Din „Scrisoare către fiica mea”, Margareta, scrisă în închisoare de Thomas Morus, în: Liturgia orelor, III, Iași 2011, 1369-1371.

Mai jos puteți să ascultați predica din 22 octombrie 2017:

 

  • 22 octombrie 2017
Aristotel: Dumnezeu Gândirea Gândirii

Dragi prieteni,

În cadrul celui de-al doilea curs despre „Rațiunea umană în căutarea lui Dumnezeu”, vom vorbi despre Aristotel, Filosoful care atinge culmea gândirii cosmo-teologice grecești cu privire la concepția despre Dumnezeu și la dovezile existenței lui Dumnezeu. Într-adevăr, pentru prima dată în gândirea greacă, Aristotel depășește ambiguitatea teologică tradițională, care oscila între conceptul de Dumnezeu (theos) și conceptul de Divin (to theion), și dă o definiție a Divinității, care este înțeleasă ca Primul Motor Nemișcat, Actul Pur și Gândirea Gândirii. Așadar, Dumnezeu nu mai este un simplu Principiu absolut ce transcende lumea în sensul unui concept limită în mod necesar nedeterminat, ci suprema realitate ontologică (plinătatea ființei), care are anumite atribute ce specifică raportul cu lumea. Deși rămâne impersonal, Dumnezeu la Aristotel pierde ceva din acest caracter, pentru că este conceput ca Gândirea Gândirii sau Conștiință de Sine. În cartea Fizica și Metafizica, Aristotel a formulat adevărate dovezi ale existenței lui Dumnezeu, pornind de la lumea empirică și recurgând la principiul de cauzalitate, dar și la analiza metafizică a devenirii și a legilor acesteia. Cu toate acestea teologia aristotelică rămâne în continuare o cosmologie, pentru că este condiționată de fundalul naturalist de înțelegere a lucrurilor, astfel încât Dumnezeu rămâne un simplu Principiu de explicație a lumii, adică un Dumnezeu impersonal.

Redau mai jos câteva fragmente din Fizica și Metafizica în care găsim elemente de teologie aristotelică.

A). Motorul nemișcat[1]

a). Eternitatea mișcării

1). Mișcarea este eternă sau contingentă?

«Oare mișcarea a fost creată cândva, neexistând mai înainte și va fi iarăși distrusă, astfel ca nimic să nu se mai miște? Sau nu a fost creată și nici nu se distruge, ci a fost întotdeauna și va fi întotdeauna? Și, fiind ea nemuritoare și fără încetare, există ea în lucrurile care au ființă, așa cum există viață în natură pentru toate care există de la natură?[2] Ei bine, toți cei care vorbesc despre natură spun că există mișcare, pentru că au făcut cosmogonii și pentru că toți au făcut cercetări despre generare și despre distrugere, care este cu neputință să existe, dacă nu există mișcare. Dar toți cei care spun că sunt lumi infinite și că unele sunt generate, iar altele se distrug spun că există continuu mișcare (căci este necesar ca generările și distrugerile să se facă cu mișcarea lor); iar cei care spun că există o singură lume și că nu este eternă, ei fac ipoteze cu privire la mișcare potrivit cu această concepție.»[3]

2). Mișcarea este eternă. Primul argument

«Trebuie să cercetăm cum stau aceste lucruri. E important să vedem adevărul, nu numai pentru cercetarea naturii, dar și pentru cercetarea primului principiu[4].

Să începem mai întâi prin cele ce am țărmurit mai înainte în Fizica.[5] Spunem deci că mișcarea este entelehia lucrului care se mișcă întrucât este mișcat[6]. Este deci necesar să existe lucrurile care pot mișca după fiecare (specie de) mișcare. Chiar în afară de definiția mișcării, orice ar putea recunoaște că este necesar ca ceea ce poate să miște să aibă și puterea să se miște conform cu fiecare mișcare; ca, de pildă, alterabilul să se altereze, transportabilul să fie transportat, astfel că trebuie mai întâi să fie combustibil ca să poată fi ars, și susceptibil de ardere înainte de a lua foc. Deci și acestea este necesar sau să se genereze, nefiind cândva, sau să fie eterne. Dacă deci fiecare lucru mobil s-ar fi generat în mod necesar, înainte de mișcarea luată trebuie să fie generată o altă schimbare și mișcare, după care a fost generat ceea ce poate să fie mișcat sau să miște. Iar dacă lucrurile existente au existat mereu, fără să existe mișcare, pare absurd chiar pentru cei care pornesc de aici, și cu atât mai mult lucrul acesta poare necesar când ei merg mai departe. Într-adevăr, dacă unele lucruri sunt mișcate, și altele pot pune în mișcare, iar o dată unul va exista ca Prima motor, iar altul ca un prim lucru mișcat, și dacă, altă dată, nu există mișcare, ci totul este în repaus, în mod necesar acest lucru se va schimba mai întâi, căci ar exista o cauză a repausului, iar repausul este absența mișcării. În acest fel, înainte de prima mișcare, va fi o mișcare anterioară[7][8]

3). Mișcarea este eternă. Al doilea argument

«Într-adevăr, unele lucruri mișcă într-un singur fel, iar altele produc mișcări contrare, de pildă, focul încălzește, dar nu răcește, iar știința contrariilor este una[9]. Se pare deci că și aici este ceva de acest fel, căci recele încălzește când este privit curmeziș și anume se retrage, așa cum și cel care știe greșește de bună voie când se folosește anapoda de știință. Dar cel puțin lucrurile care pot să acționeze, să sufere și să se miște, iar altele să fie mișcate nu sunt în stare de aceasta în orice situație, ci numai într-un anumit caz, când sunt în apropiere unele de altele. În acest fel, când sunt în apropiere, unele pun în mișcare, iar altele sunt puse în mișcare, și anume când se întâmplă să fie unul lucrul care poate pune în mișcare iar altul lucrul care se poate mișca. Și, desigur, dacă mișcarea nu s-a produs totdeauna, este clar că ele nu erau în stare, unul să fie mișcat, iar altul să miște; dar trebuie ca unul din două să se schimbe. Este necesar ca în relație lucrul acesta să se întâmple, ca de pildă, dacă un lucru nu era dublu și acum este dublu, unul din două, dacă nu amândouă, s-a schimbat. Va fi deci o mișcare anterioară primei mișcări.»

4). Mișcarea este eternă. Al treilea argument

«Pe lângă aceasta, cum va exista anteriorul și posteriorul, dacă nu există timp? Sau timpul, dacă nu există mișcare? Iar dacă timpul este măsura mișcării sau o mișcare oarecare, dacă există veșnic timp, este necesar să existe și o mișcare veșnică. Dar, cel puțin, despre timp, în afară de unul[10], toți par că gândesc la fel, căci zic că timpul este negenerat. Și, din această cauză, Democrit arată că este cu neputință ca toate să fi fost generate, căci timpul este negenerat. Numai Platon afirmă generarea timpului, căci (zice) el, a fost generat o dată cu cerul, iar cerul, zice el, a fost generat[11]. Dacă deci este cu neputință ca timpul să existe și să fie conceput fără clipă, iar clipa este ceva mediu, fiind în același timp și început, și sfârșit, începutul timpului care va fi și sfârșitul timpului care a fost, atunci, în mod necesar, timpul este veșnic[12], căci ultima parte a ultimului timp considerat va fi într-o clipă, pentru că nu se poate considera nimic în timp în afară de clipă[13]. În acest fel, dacă clipa este început și sfârșit, este necesar ca la amândouă extremitățile lui să existe mereu timp[14]. Dar dacă există timp, în mod necesar există și mișcare, întrucât timpul este o afecțiune a mișcării.»[15]

5). Incoruptibilitatea mișcării

«Același raționament este valabil și când este vorba despre indestructibilitatea mișcării, căci, după cum când era vorba despre generarea mișcării, rezultă că există o mișcare anterioară primei, tot așa rezultă că aici este una posterioară ultimei, căci un lucru nu încetează în același timp de a fi mișcat și de a fi mobil (de pildă arzând și putând arde, căci se admite că poate fi combustibil fără să fi ars), nici putând fi mișcat și pune în mișcare. Și lucrul perisabil va trebui să distrugă, când se distruge, și lucrul care-l poate distruge, va fi iarăși distrus, căci și distrugerea este o schimbare. Iar dacă lucrul acesta este cu neputință, este evident că mișcare este veșnică, dar nu odată da, iar altă dată nu, căci această afirmație seamănă cu o plăsmuire.»[16]

b). Obiecții contrare teoriei precedente și respingerea lor

În capitolul precedent Aristotel a demonstrat că mișcarea și timpul sunt eterne. Împotriva acestei teorii se pot aduce trei critici: 1). Orice mișcare este trecere de la un contrar la altul, de exemplu de la cald la rece; trecerea va fi determinată și nu infinită, pentru că cele două contrarii sunt limita trecerii; 2). Lucrurile neînsuflețite au capacitatea de a fi mișcate, dar nu se mișcă mereu prin natura lor; dobândesc mișcarea în cazuri speciale, când acționează asupra lor ceva din exterior; dacă ar fi adevărată teoria eternității mișcării, ar trebui să se miște mereu sau niciodată, pentru că nu ar putea să apară, potrivit acestei teorii, o mișcare care nu a fost înainte; 3). Faptul că mișcarea nu este eternă este demonstrat de ființele neînsuflețite care, din proprie inițiativă, trec de la starea de repaus la cea de mișcare; iar dacă lucrul acesta are loc în cazul animalului, care este o lume mică, ce anume se opune ca așa ceva să se întâmple și în lumea mare? Dar aceste obiecții, răspunde Aristotel, atrag atenția asupra unor chestiuni importante, deși particulare; așadar, nimic nu contrazice teoria sa care se referă la natură văzută ca întreg.

c) Teorii posibile despre mișcarea universului

Dacă în capitolul precedent Aristotel a analizat trei obiecții referitoare la aspecte particulare ale mișcării universului, acum examinează teoriile ce au de-a face cu chestiunea mișcării universului considerat ca întreg: 1). Universul este în întregime în repaus (Parmenide); 2). Universul este în întregime în mișcare (Heraclit); 3). O parte a universului este mereu în mișcare, altă parte mereu în repaus; 4). Toate lucrurile sunt când în mișcare când în repaus; 5). Unele lucruri sunt mereu în mișcare, altele când în mișcare când în repaus, altele sunt mereu în repaus. Aceasta ultimă teorie este susținută de Aristotel.

Faptul că Universul nu este în întregime în repaus îl putem observa în experiența noastră, care ne arată clar că mișcarea există. Chiar presupunând că existența mișcării este doar o părere, o părere falsă, sau ceva aparent, de vreme ce noi suntem cei care ne imaginăm existența mișcării, mișcarea există, pentru că, în orice caz, se va accepta cel puțin faptul că opinia și aparența sunt mișcări sau treceri de la ceva la altceva. Dar este fals să susții că întregul univers se mișcă sau că în parte se mișcă și în parte este oprit, pentru că noi vedem că unele lucruri se mișcă uneori, iar alteori rămân în repaus, de aceea este evident că universul nu este nici în permanență în repaus, nici în permanență în mișcare, nici parțial mereu oprit nici parțial mereu în mișcare.

În capitolele următoare Aristotel demonstrează că unele lucruri pot doar să fie uneori în repaus și alteori în mișcare, în timp ce altele sunt mereu în repaus și altele mereu în mișcare.

d). Necesitatea distincție între Motor și ceea ce este mișcat

1). Distincții preliminare

2). Cauza motrice și efectul mișcat trebuie să fie distincte

e). Demonstrarea existenței unui prim Motor nemișcat

1). Demonstrarea imobilității primului Motor

2). Nu este necesar ca fiecare motor să fie mișcat

3). Argumente că mișcarea nu poate să meargă la infinit

4). În primul motor există o parte care mișcă și alta mișcată

5). Partea care mișcă și cea mișcată nu pot face un schimb de funcțiuni

6). Relațiile între cele două părți

f) Eternitatea Primului Motor

1). Necesitatea unui Prim Motor etern și unul

2). Cauzele mișcării la animale: sufletul

3). Cerul mișcat direct de Motorul etern are o mișcare unică și mereu identică, celelalte ceruri au o mișcare variată și în direcții opuse

g) Superioritatea translației asupra altor forme de mișcare

Mișcarea continuă este neîntreruptă pentru că, fiind pură în mod absolut, simplă și uniformă, nu tinde să se disloce pentru a ajunge la lucruri diferite de sine, pentru că atunci ar fi imperfectă. Lucrurile naturii însă, din cauza imperfecțiunii lor, tind mereu să se împlinească și de aceea, printr-o mișcare succesivă, trec de la o stare în care sunt la alta. Această mișcare a lor este rezultatul a două stări opuse; ele sunt limitele între care se desfășoară mișcarea; ca de exemplu, ființa și neființa sunt limitele între care se desfășoară nașterea și moartea.

Aceste două stări nu pot coincide niciodată cu ființa care se mișcă, pentru că e absurd să existe în același timp și schimbări, și mișcări opuse, astfel încât între cele două ar fi un interval și, atunci, nu ar mai fi continuitate. Așadar, nici mișcarea de mărime, creștere sau descreștere, nici cea de calitate, de exemplu, a deveni din ignorant înțelept, nu vor fi continue; doar mișcarea de translație va fi continuă, care este cea mai perfectă, pentru că este specifică ființelor perfecte și nu modifică interiorul propriului mișcător.

h). Superioritatea mișcării circulare față de alte feluri de translație

Mișcarea de translație este superioară altor forme de mișcare. Dar, între mișcările de translație, doar mișcarea circulară este una și continuă; fiind perfectă, aceasta este mișcarea primului cer. Într-adevăr, în această mișcare nici un punct nu este fix. Se îndreaptă în mod continuu de la sine la sine, mereu nou și mereu identic cu sine. Oricare punct este și principiu, și scop. Sfera care se mișcă în felul acesta este într-un anumit mod în repaus, pentru că nu provine de la sine. Dar, pentru că principiul său generator, care este și scopul spre care tinde mișcarea sa, se găsește în afară și este echidistant de toate punctele prin care trece, în centrul nemișcat, mișcarea sa nu se poate opri, nu poate nici să crească în intensitate, nici să descrească, nici să se termine, așa cum se întâmplă în cazul lucrurilor lumești.

i). Motrul nemișcat nu are nici extensiune, nici mărime

Motorul nemișcat nu poate avea mărime finită pentru că trebuie să se miște într-un timp infinit, mișcarea fiind eternă, dar ca să facă lucrul acesta trebuie să fie înzestrat cu o putere infinită fără de care nu se poate mișca într-un timp infinit; dar o mărime finită nu poate avea o putere infinită. De asemenea, nu va putea avea nici o mărime infinită pentru că o atare mărime, dacă ar avea o putere proporționată cu ea, ar trebui să se miște într-un timp nul, fiindcă, cu cât mai mare este puterea, cu atât mai mic este timpul folosit de ea pentru a săvârși mișcarea. Dar timpul, în care se desfășoară mișcarea lumii, după cum am văzut, nu este nul, ci continuu. Atunci această mărime infinită, care ar fi principiul mișcării, ar trebui să fie înzestrată cu o putere finită, pentru a se mișca într-un timp continuu; însă o putere finită nu se poate găsi într-o mărime infinită. Așadar, primul motor nu va avea o mărime infinită, ci va fi ne-extins, adică în mod absolut unul. Actul mișcării sale este unic. Mai jos redăm concluzia lui Aristotel:

B). Primul Principiu[17]

a). Necesitatea de a admite un principiu prim

«Deoarece sunt trei feluri de substanțe, dintre care două fizice, iar una imobilă[18], trebuie să vorbim despre aceasta din urmă, arătând că, în chip necesar, există o substanță veșnică ce nu e supusă mișcării. Într-adevăr, substanțele sunt primele dintre lucruri și, dacă ele ar fi toate pieritoare, toate lucrurile ar fi pieritoare[19]. Dar e peste putință ca mișcare să aibă vreun început sau sfârșit, deoarece ea este veșnică. Tot așa e și cu timpul, căci dacă timpul n-ar exista, n-ar exista nici noțiunea de anterior și posterior[20]. Prin urmare, mișcarea e continuă, ca și timpul, căci una din două: sau mișcare și timpul sunt identice, sau timpul este un mod al mișcării[21]. Însă, ca mișcare continuă, nu există decât mișcarea în spațiu, și anume cea circulară[22].

Dar, chiar dacă ar exista o cauză motrice sau eficientă, care însă nu ar fi în act, ea nu ar fi în mișcare, căci se poate întâmpla ca aceea ce e în potență să nu treacă la act[23]. Așa că nu ne-ar sluji la nimic să admitem substanțe veșnice, cum fac adepții Ideilor, dacă ele nu cuprind în sine un principiu care poate să producă o schimbare[24]. Prin urmare, nu e de ajuns nici această substanță, nici o altă substanță în afara Ideilor[25], căci, dacă aceasta nu va dăinui în stare de act[26], nu va exista mișcare. Mișcarea nu va avea loc nici când principiul va intra în act, dacă substanța lui va consta într-o potență; căci, în acest caz, mișcarea nu va fi eternă, fiindcă ceea ce e în putință poate să înceteze[27]. Trebuie, prin urmare, să existe un principiu de așa fel, încât substanța lui să constea în a fi necurmat în act. Astfel de substanța trebuie, pe lângă acesta, să mai fie și imateriale[28], căci ele trebuie să fie neapărat veșnice, mai presus decât oricare altele. Prin urmare, ele trebuie să fie în act[29].

Dar aici ne întâmpină o dificultate. Într-adevăr, se pare că orice e în act presupune o potență și că nu tot ceea ce e în potență trebuie neapărat să fie în act; de unde ar reieși că potența e anterioară actului[30]. Dar, dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi nici unul dintre lucrurile existente, pentru că s-ar putea ca ceea ce e în potență de a fi să nu fie încă[31]. Totuși, fie că urmăm părerea teologilor, care spun că toate s-au născut din noapte[32], fie că am admite pe aceea a fizicienilor, care spun că „toate erau laolaltă”[33], imposibilitatea rămâne aceeași. Căci ne întrebăm: Cum va fi mișcare dacă nu există o cauză motrice în act? Căci, de bună seamă, nu materialul lemnos se pune el singur în mișcare, ci îl pune în mișcare arta constructorului, după cum nici menstruația sau pământul nu se pun în mișcare ele singure, ci le pune în mișcare sămânța și cauza nașterii. De aceea și unii filozofi consideră actul ca veșnic, cum fac Leucip și Platon, care afirmă că mișcarea este veșnică, fără să ne spună de ce există, ce este, de ce fel este și care este cauza ei[34]. Pentru că nimic nu se mișcă la întâmplare, ci trebuie totdeauna să existe o cauză anume. Într-adevăr, noi vedem că fiecare lucru se mișcă aici într-un anume fel, când mișcarea lui e naturală, aici în cutare alt fel, când e mișcat cu sila, sau de către gândire, sau de vreo altă cauză[35].

Apoi se pune întrebarea: Care este prima mișcare? Chestiunea aceasta are o importanță extraordinară. Dar nici lui Platon nu-i este îngăduit să se bizuie aici pe ceea ce el uneori crede că este principiul mișcării, adică Sufletul lumii[36], care se mișcă singur pe sine; căci, după cum recunoaște și el, Sufletul lumii este posterior mișcării și simultan cu Universul[37]. Așa că, dacă faptul de a considera puterea ca anterioară actului poate fi, într-un sens, îndreptățit, în alt sens însă nu este. În ce fel? S-a mai spus mai sus[38]. Că actul este anterior, recunoaște Anaxagora – căci, în filozofia lui, inteligența este în act – și, o dată cu el, Empedocle, care socoate ca principii ale lucrurilor Prietenia și Cearta, precum și filozofii care, ca Leucip, spun că mișcarea este eternă[39]. Așa că Haosul și Noaptea n-au existat un timp infinit[40], ci aceleași lucruri au existat veșnic, fie periodic, fie altfel, pentru că actul este anterior potenței[41]. Dacă același lucru a existat necurmat periodic, trebuie să dăinuiască mereu un factor ce lucrează veșnic în același fel. Pe de altă parte, dacă există naștere și pieire, trebuie să mai existe încă o cauză ce lucrează veșnic, când într-un fel, când în altul. Atunci această nouă cauză trebuie să lucreze într-un fel prin sine și în alt fel prin intermediul altui lucru. Dar acest alt lucru va fi, prin urmare, sau o a treia cauză[42], sau prima cauză[43]. Însă rezultă în chip necesar că lucrează prin intermediul primei cauze, căci astfel prima cauză ar trebui să fie cauza și a celei de-a doua, și a celei de-a treia[44]. De aceea e mai nimerit să spunem că e vorba de prima cauză. Ea este, de fapt, cauza orânduirii veșnic aceeași, pe când cealaltă cauză e pricina diversității, iar amândouă împreună sunt, în mod evident, cauza eternei diversități.

Prin urmare, așa se prezintă mișcările. De ce să mai căutăm alte principii?»[45]

b). Primul principiu este Binele și primul inteligibil

c). Dumnezeu și atributele sale

«De un astfel de Principiu atârnă Cerul și natura. Viața lui contemplativă e cea mai minunată ce se poate închipui, dar nouă ni-s hărăzite doar puține clipe de acest fel[46]. Pentru El traiul acesta durează pururi – lucru care nouă ne e peste putință – deoarece la El activitatea se confundă cu fericirea sa[47]. Tocmai pentru că starea de veghe, senzația și cugetarea sunt acte, constituie ele cea mai mare plăcere a noastră, iar speranța și amintirea au aceeași însușire de a fi plăceri datorită factorilor pomeniți mai sus[48]. Dar Gândirea în sine are ca obiect cel mai mare bine în sine, iar Gândirea cea mai pură are ca obiect Binele cel mai pur. Astfel, Gândirea se gândește pe sine însăși prin participarea la inteligibil, căci ea însăși devine inteligibilă, intrând în atingere cu obiectul său și cugetându-l, astfel că intelectul și inteligibilul se confundă devenind identice[49]. Căci receptaculul inteligibilului și al substanței este gândirea, care, manifestându-se în act, posedă inteligibilul. Așa că elementul divin pe care pare să-l cuprindă intelectul aparține mai degrabă Primului Mișcător nemișcat, iar actul de contemplare este cea mai mare și cea mai pură fericire[50]. Dacă divinitatea are parte de această fericire veșnică, iar noi doar din când în când, lucru e minunat; iar dacă divinitatea are parte de ea într-o măsura încă și mai mare, atunci minunea e și mai mare. Și lucrurile stau chiar așa[51].

Dar și viața îi revine divinității, căci actul inteligenței este viața, iar divinitatea se confundă cu acest act, iar acest act al ei, dăinuind în sine, constituie viața desăvârșită și veșnică. De aceea și definim pe Dumnezeu ca o Ființă eternă desăvârșită, așa că noțiunea de viață și de veac nesfârșit veșnic sunt atribute inerente lui Dumnezeu, căci la acesta se reduce, în definitiv, divinitatea[52].

Cât despre gânditorii care, ca pitagoricienii și Speusip, socot că Frumosul și Binele nu se găsesc în obârșia lucrurilor, pentru că, zic ei, principiile plantelor și animalelor sunt cauze, pe când frumosul și desăvârșitul se întâlnesc doar la lucrurile ce derivă din aceste cauze, apoi ei n-au dreptate[53]. Și iată de ce: sămânța, de fapt, provine din alți indivizi anteriori desăvârșiți; și nu sămânța este principiul, ci ființa ajunsă la desăvârșita ei dezvoltare. Astfel, putem spune că omul este înaintea seminței; dar nu omul ce provine din sămânță, ci un altul de la care provine sămânța.

Că există, prin urmare, o substanță veșnică, nemișcată și despărțită de cele sensibile reiese limpede din cele spus mai sus. S-a mai dovedit, de asemenea, că această substanță nu poate să aibă întindere, nici părți, și nici nu se poate divide. Ea poate să producă o mișcare pentru un timp infinit, dar se știe că nici un lucru finit nu poate avea o putere infinită. Dar orice mărime este sau finită, sau infinită. Or, substanța în discuție nu poate, din motivul arătat, să aibă o mărime finită; dar ea nu poate avea nici o întindere infinită, pentru că o astfel de întindere nu există, pur și simplu. Dar am mai dovedit că ea nu poate fi nici accesibilă vreunei modificări sau schimbări, pentru că toate celelalte mișcări provin din mișcarea locală[54].

Iată motivele evidente pentru care lucrurile stau astfel.»[55]

d). Inteligențele motrice: monoteismul și politeismul

e). Dumnezeu este Gândirea care se gândește pe sine

f). Dumnezeu imanent și transcendent, ca scop al universului

[1] Aristotel, Fizica, cartea VIII.

[2] Dovada aristotelică urmează un drum sinuos. Schema esențială este aceasta: experiența și inducția, care sunt confirmate prin raționament, arată limpede că există o mișcare eternă, de care este mișcat termenul cel mai îndepărtat al universului, primul cer, care, prin mișcarea sa de rotație, pune tot universul în mișcare. Dar tot ceea ce este mișcat este mișcat de un altul. Prin urmare, pentru că nu se poate merge la infinit în seria motoarelor mișcate, este necesar să ne oprim și să admitem existența unui Motor nemișcat.

[3] Aristotel, Fizica, VIII, 1, trad. N.I. Barbu, Iași 1995, 184.

[4] Aristotel arată aici legătura dintre ceea ce numește el „filosofia secundă” (fizica) și „filosofia primă” (metafizica).

[5] Aristotel se referă la primele patru capitole ale cărții Fizica, referirea precisă fiind la cartea IV-a din Fizica.

[6] Aceasta este definiția aristotelică a mișcării. Aristotel folosește aici termenul entelehia, care înseamnă mai exact împlinirea (telos) unui proces, iar energeia denotă actualizarea unei funcții (ergon). Aristotel face referire aici la Fizica, III, 1.

[7] Argumentul în favoarea eternității mișcării pornește de la analiza faptului că lucrurile există etern înainte de a fi mișcarea; dacă lucrurile stau așa, atunci unele dintre acestea vor fi fost mișcate și altele vor fi fost mișcătoare, dar numai în potență, și ca atare trebuie să fi fost puse în act de ceva care s-a mișcat. Deci va fi fost o mișcare anterioară celei considerate mai înainte. În plus, timpul nu poate fi conceput fără clipă, dar clipa la rândul ei este în același timp sfârșit și început, sfârșitul trecutului și începutul viitorului. Deci clipa presupune mereu un timp anterior și altul posterior. Prin urmare, timpul a fost mereu și va fi mereu, dar și mișcarea, dacă este adevărat că timpul este o modificare a mișcării, fiind măsura acesteia.

[8] Aristotel, Fizica, VIII, 251a, trad. N.I.Barbu, 185-186.

[9] Afirmația că contrariile, întrucât sunt corelative, constituie obiectul uneia și aceleiași științe revine constant în lucrările lui Aristotel, voind să sublinieze prin asta unitatea dialectică a științei.

[10] Aluzie la Platon.

[11] Cfr. Platon, Timaios, 38b.

[12] Veșnicia timpului este înțeleasă de Aristotel ca o conexiune infinită de mișcări și nu de condiții. Un lucru care depinde de un număr infinit de condiții este imposibil. (Cfr. Aristotel, Analitica secundă, I, 22, 84a; Despre cer, III, 6, 304b).

[13] „Clipa” la Aristotel nu poate fi interpretată ca element discontinuu al timpului, nici ca „prezent” și „moment temporal”, ci ca determinație a lucrului mișcat, spre deosebire de timp, care este determinație a mișcării.

[14] Aristotel aduce ca argument pentru caracterul infinit al timpului și al mișcării analiza „clipei” (nun: acum); fără excepție, orice clipă este sfârșitul unui interval de timp anterior și, totodată, începutul unuia următor. În Fizica IV, 13, 222b, Aristotel spune că timpul nu se poate opri niciodată. Un alt argument, implicat în demonstrație, este corelativitatea categoriilor de dynamis și energeia: orice există în actualitate presupune ceva posibil (în potențialitate) a cărei actualizare (realizare) este el, dar actualizarea unei posibilități (potențialități) presupune, la rândul ei, acțiunea unei alte existențe actuale.

[15] Aristotel, Fizica, VIII, 251b, trad. N.I. Barbu, 186-187.

[16] Aristotel, Fizica, VIII, 251b-252a, trad. N.I. Barbu, 187.

[17] Aristotel, Metafizica, cartea XII, omițând cap. I-IV.

[18] Substanțele fizice sunt de două feluri: eterne sau pieritoare; a treia substanță este imobilă. Cfr. Metafizica, XII, 1, 1069a. În capitolul 6 se analizează substanța eternă și incoruptibilă. Teologia lui Aristotel se găsește aici în cap. 12, dar și în cap. 8 și 10. Pentru Aristotel, în primul rând există substanțe pieritoare, cum sunt plantele și animalele, care nu se schimbă doar în privința accidentelor, ci și în privința substanței, de vreme ce se nasc și pier; în al doilea rând există substanțe sensibile, dar eterne și incoruptibile, cum ar fi cerurile, care, totuși, nu sunt substratul oricărei schimbări, pentru că se schimbă local; în fine există o substanță imobilă, în afara lumii, și ea este Dumnezeu.

[19] Substanțele sunt primele între ființe; toate au ființă prin și în ele. Dacă se distrug aceste substanțe, nu mai rămâne nimic din celelalte.

[20] Avem doi factori eterni și incoruptibili: mișcarea și timpul.

[21] Argumentul este următorul: dacă timpul ar fi avut un început, ar fi fost un timp înaintea timpului; și dacă ar trebui să aibă un sfârșit, ar urma că va fi un timp posterior timpului; deci față de timp nu există nici anterior, nici posterior; și timpul e veșnic. Dar mișcarea este și ea veșnică; într-adevăr, din două lucruri unul: sau timpul este mișcarea el însuși, sau este un mod al mișcării; timpul fiind veșnic, mișcarea este deci și ea veșnică. Cfr. Fizica, VIII, 1, 250b, 23-251 b, 13: aici Aristotel demonstrează eternitatea schimbării în chip independent de aceea a timpului.

[22] Pentru mișcarea circulară locală, vezi Fizica, VIII, 8.261b; 27-263a, 3; 264a, 7-265a, 12.

[23] Mișcarea eternă nu îngăduie nici scădere, nici încetare (intermitentă); rezultatul acesta nu poate fi realizat decât dacă substanța motrice este esențialmente în act.

[24] Ideile platoniciene sunt imobile și totodată principii ale imobilității și ale repausului; ele nu cuprind un factor care să genereze mișcarea. Aristotel spune că, pentru a explica mișcarea, este necesar un principiu activ și nu doar exemplar, cum sunt Ideile.

[25] Aluzie la Numerele platoniciene. Dar probabil și la Sufletul lumii, principiul imobil (vezi mai departe, 1072a).

[26] Adică dacă nu va mișca în mod efectiv.

[27] Pentru a explica eternitatea mișcării este necesar un principiu care să fie în act nu doar în raport cu mișcarea, ci și să nu aibă absolut nimic potențial. Într-adevăr, potența este cauza contingenței și ceea ce este contingent poate și să nu existe, adică nu este în mod necesar și ca atare nu explică eternitatea mișcării.

[28] Actul pur este în chip necesar imaterial, de vreme ce orice materie este potență.

[29] Această concluzie rezumă raționamentele precedente: acest principiu nu trebuie să aibă materie, deci va fi act pur.

[30] Aristotel susține că la un moment dat trebuie să nu fi existat nimic; și dacă ar fi așa, atunci s-ar putea ca nici un lucru să nu ajungă la existență, după cum spune în propoziția de mai jos.

[31] Dacă se pune la început potența, de vreme ce ceea ce este în potență nu se actualizează de la sine, nimic nu va fi în act, adică nu va exista nimic în mod absolut și, deci, lumea nu ar exista. Este necesar să afirmăm din nou primatul actului asupra potenței.

[32] Aluzie la Orfeu și Hesiod.

[33] Anaxagora susține că la începutul lumii au domnit Noaptea și Haosul, Confuzia universală.

[34] Adevăratul materialism, acela al lui Leucip și Democrit, nu separă materia de mișcare, nu face din materie un principiu inert, ceea ce ar implica existența în cosmosul în mișcare a unui motor exterior și străin de materie.

[35] În gândirea lui Aristotel, mișcarea naturală este precum aceea a unei pietre în jos și a focului în sus; mișcarea silnică este precum aceea a pietrei în sus sau a focului în jos; mișcarea cu gândul este aceea a omului; și mai avem și alte cauze, spre exemplu fantezia, sub impulsul căreia se mișcă animalele.

[36] Despre Sufletul lumii, vezi Platon, Phaidon 245c, Timaios 30a.

[37] Platon afirmă că la început era haosul sau materia care se mișca într-un chip dezordonat. Mai târziu a intervenit Demiurgul și a făcut ordine în cosmos, infuzându-i sufletul, care este posterior haosului și, ca principiu al mișcării ordonate a cosmosului, îi este contemporan.

[38] 1071b. Ar trebui să distingem că în cazul unui lucru particular potența e totdeauna anterioară actului, iar pentru Univers în totalitatea lui anterior este actul.

[39] Materialiștii, ca Leucip și Democrit, nu despart materia de mișcare; materia este eternă și în eternă mișcare.

[40] Actul nu este precedat de Haos și de Noapte, care ar fi durat un timp infinit.

[41] Bineînțeles, Aristotel se referă mai ales, cu privire la lucruri ce au existat veșnic, la Sfera stelelor fixe, la Soare și la Planete. Mișcarea Sferei stelelor fixe este, după el, eternă și uniformă și antrenează cerul întreg: ea este cauza permanenței în lume. Dimpotrivă, mișcarea Soarelui de-a lungul eclipticii, oblică față de Pământ, are un caracter ciclic și explică periodicitatea, în primul rând adică alternanța anotimpurilor.

[42] Sfera lui Saturn.

[43] Sfera stelelor fixe.

[44] Am văzut în Fizica că Primul Motor mereu identic și imutabil este cauza mișcării eterne, continue și uniforme; celelalte motoare, care transmit într-o manieră imperfectă această mișcare, sunt cauza mișcării variate și diferite și, deci, a nașterii și a pierii care este în lucruri.

[45] Aristotel, Metafizica, XII, 6, trad. Șt. Bezdechi, note și indice de Dan Bădărău, București 1996, 470474.

[46] Principiul prim este viața, formă pură și act pur, formă vie. Vezi mai departe 1072b, dar și cartea XII, 8, 1074a. El nu posedă viața, ci este viața însăși, viața contemplativă, pe care noi nu o cunoaștem decât în rare clipe.

[47] Fericirea, în concepția lui Aristotel, este intim legată de exercițiul activității (cfr. Etica nicomahică, X, 4, 1174b, 23); cu atât mai mult aici, în cazul Primului Motor, unde acțiunea este continuă și eternă.

[48] Adică starea de veghe, senzația, cugetarea sunt felicitate fiindcă sunt acte; amintirea și speranța sunt felicitate numai fiindcă sunt ca o reflectare a unui act săvârșit sau a unui act proiectat. Oricum potența tinde în mod natural spre act și actualizarea sa este ceva bun și plăcut. Dacă obosim în acționa (actualiza potențe), atunci înseamnă că sunt imperfecți și legați de materie, dar lucrul acesta nu se întâmplă în Dumnezeu.

[49] Identitatea inteligibilului și a intelectului derivă din același principiu ca identitatea, în actul de senzație, dintre simțit și simțire (cfr. Despre suflet, II, 12, 424a, 18 și 25; III, 2, 425b, 25; III, 4, 429b, 30).

[50] Aristotel afirmă aici că din faptul că Dumnezeu se are pe sine însuși ca obiect al cunoașterii sale derivă un anumit lucru și în cunoașterea umană. Într-adevăr, și omul se cunoaște pe sine însuși, dar intelectul uman se cunoaște pe sine doar când este în act, pentru că doar ceea ce este în act este inteligibil, iar lucrul acesta are loc doar când înțelege ceva diferit de sine, pentru că, înainte de acest de înțelegere, el era în potență.

[51] Dan Bădărău notează cu o anumită prejudecată ideologică (iluministă): „După cum se vede, în acest capitol pe care interpreții idealiști ai filozofiei lui Aristotel îl proclamă o încoronare a metafizicii și a întregului sistem aristotelic, dar care reprezintă în realitate o alunecare a gândirii aristotelice spre poziții idealiste, alunecare ce a fost folosită de exegeții catolici și de scolastici pentru denaturarea învățăturii Stagiritului, expunerea se precipită din ce în ce mai mult și îmbrățișează două planuri, în care ne înfățișează elementul divin, două planuri pe care nici nu încearcă măcar să le apropie, acela al Primului Mișcător etern și acela al Actului pur perfect, ambele înfățișându-ne divinitatea, fără nici o comunicare între ele. Aristotel împletește explicațiile printr-o alternare mecanică a prezentării celor două elemente, fără a pune în picioare un tot organic, care să le facă să coincidă într-o unitate, acea a unui Dumnezeu cauză a cauzelor, motor a tot ce survine în Univers și totodată inteligență desăvârșită, cunoscând felicitatea deplină, act subzistând în sine ca viață perfectă și eternă”. Cfr. Dan Bădărău, nota 118, în: Aristotel, Metafizica, trad. Șt. Bezdechi, 478.

[52] Dumnezeu posedă gândirea într-un mod mult superior nouă. Asta, pentru că gândirea noastră nu este viața noastră, pe când gândirea divină este viața divină, dat fiind faptul că gândirea este forma cea mai excelentă de viață. Așadar, Dumnezeu este viu, mai mult chiar viața substanțială mereu identică cu sine însăși și eternă.

[53] Aristotel combate aceste teze fiindcă ele tind să considere, contrar susținerilor sale, anterioritatea potenței în raport cu actul, a seminței în raport cu omul care derivă din aceasta.

[54] Dumnezeu este superior naturii, fără întindere, după cum s-a văzut în Fizica, deci fără schimbare, pentru că piere doar ceea ce este compus.

[55] Aristotel, Metafizica, XII, 7, 1072b-1073a, trad. Șt. Bezdechi, 477-479.

  • 19 octombrie 2017
Nunta Mielului a început. Intrați, vă rog!

Dragi prieteni,

În parabola despre nunta pe care regele a pregătit-o pentru fiul său se vorbește despre noi care am fost chemați, fără nici un fel de discriminare, să facem parte dintre fiii Bisericii. Înainte sau după ce veți asculta predica în care am interpretat această frumoasă parabolă a Împărției lui Dumnezeu, vă invit să citiți comentariul sfântului Grigore cel Mare.

«„Împărăția lui Dumnezeu este asemenea unui rege care a făcut nuntă pentru fiul său” (Mt 22, 2). Dumnezeu Tatăl a făcut nuntă pentru Dumnezeu Fiul când l-a unit cu natura umană în sânul Fecioarei … Apoi i-a trimis pe servitorii săi ca să-i invite pe prieteni la această nuntă. I-a trimis o dată și i-a trimis din nou fiindcă i-a făcut să devină predicatorii ai întrupării Domnului mai întâi pe profeți, apoi pe apostoli. Așadar, de două ori i-a trimis pe servitori ca să ducă invitațiile, de fapt, prin intermediul profeților a spus că va avea loc întruparea Unicului născut și, apoi, prin intermediul apostolilor a spus că ea a avut loc. Dar, fiindcă primii care au fost invitați la banchetul nupțial nu au voit să vină, la a doua invitație se spune: „Iată, am pregătit ospățul, taurii mei și animalele îngrășate sunt tăiate și toate sunt gata” (Mt 22, 4).

Și (Evanghelia) continuă: „Dar ei nu au luat în seamă și s-au dus care la ogorul său, care la negustoria lui” (Mt 22, 5). A merge la propriul ogor înseamnă a se dărui într-o manieră exagerată treburilor pământești; a merge la propriile afaceri înseamnă a căuta cu orice preț câștigurile lumești. Într-adevăr, cine este concentrat pe treburile pământești și cine este subjugat de afacerile acestei lumi arată că nu se gândește la misterul întrupării Domnului și nu trăiește potrivit acestui mister, refuză să vină la nunta regelui asemenea unuia care merge la ogor sau la treburi. Și deseori – iar lucrul acesta este mai grav – unii nu doar resping harul aceluia care îi cheamă, ci îl și persecută. De aceea, (Evanghelia) adaugă: „ceilalți i-au prins pe servitori lui, i-au batjocorit și i-au ucis. Atunci regele a fost cuprins de mânie și, trimițând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o” (Mt 22, 6-7). I-a ucis pe criminali, pentru că i-a făcut să piară pe persecutori. A dat foc cetății lor, pentru că în flacăra gheenei eterne este chinuit nu doar sufletul, ci și trupul în care au locuit.

Iată, odată cu calitatea comesenilor s-a spus clar că în această nuntă a regelui este simbolizată Biserica din timpurile noastre, în care se adună împreună și cei buni, și cei răi. Ea este alcătuită din fii diferiți; pe toți practic îi naște la credință, dar nu pe toți, fiind nevoie de schimbarea vieții, îi conduce la libertatea harului spiritual, din cauza piedicii puse de păcat. Atâta vreme cât trăim aici jos pe pământ este necesar să mergem laolaltă unii cu alții pe drumul acestei lumi. Vom fi separați când vom ajunge acolo sus. De fapt, doar cei buni vor fi în cer, iar cei răi, în iad. Acum această viață care este pusă între cer și iad, pentru că se află într-o stare intermediară primește cetățeni din ambele părți; totuși, cei care sunt primiți laolaltă de Biserică, la sfârșitul lumii vor fi despărțiți. Deci, dacă sunteți buni, cât sunteți în viața aceasta, suportați-i cu răbdare pe cei răi. Fiindcă cine nu-i suportă pe cei răi, își dovedește sieși că nu este bun, tocmai din cauza nerăbdării sale.

Oricine, fiind comesean la nuntă, nu are această (haină), să fie plin de neliniște și de frică, căci la sosirea regelui va fi aruncat afară. Iată, de fapt, cum se spune: „Când a intrat regele ca să-i vadă pe cei invitați, a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă”. Noi, fraților preaiubiți, suntem acei comeseni de la nunta Cuvântului, care au deja credința Bisericii, se hrănesc la banchetul Sfintei Scripturi și se bucură pentru faptul că Biserica este unită cu Dumnezeu. Uitați-vă, vă rog, dacă ați venit la această nuntă cu haina de nuntă, analizați-vă cu atenție gândurile voastre. Controlați-vă inimile voastre până în cele mai mici detalii, dacă nu cumva urâți pe cineva, dacă nu invidiați fericirea altuia, dacă nu v-ați gândit să-i faceți rău altuia prin răutatea voastră.

Iată că regele intră în sala de nuntă și vede haina inimii noastre, iar celui pe care nu-l vede îmbrăcat în caritate îi spune îndată cu mânie: „Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?” (Mt 22, 12). Merită să vedeți bine lucrul acesta, fraților preaiubiți, și anume faptul că-l cheamă prieten pe acesta și totuși îl condamnă, ca și cum l-ar fi chemat prieten și dușman în același timp: prieten pentru credință, dușman pentru fapte. „El a amuțit” (Mt 22, 12), adică – și nu putem să vorbim fără să ne doară – la ultima sa aspră judecată nu va mai fi posibilă nici o scuză, pentru că Acela care reproșează din exterior va fi și glasul conștiinței care acuză sufletul din interior.

Însă, aceia care acum se lasă fără rezistență prinși de vicii, atunci contra voinței lor vor fi legați de chinuri. Este just să spunem și că vor fi aruncați în întunericul de afară. Numim întunericul interior orbirea inimii și (numim) întuneric exterior noaptea eternă a condamnării. Fiecare condamnat, așadar, nu este trimis în întunericul interior, ci în cel exterior, pentru că acela care în mod voluntar cade în orbirea inimii, împotriva voinței lui, este aruncat în noaptea condamnării. Se spune că acolo va fi plâns și scrâșnire de dinți, adică vor scrâșni dinții acelora care s-au bucurat de plăcerea poftelor și vor plânge acolo ochii acelora care s-au lăsat în voia dorințelor păcătoase; astfel, vor fi supuse chinurilor toate acele membre care aici au fost în slujba vreunui viciu.

După ce a fost expulzat acesta, în care este simbolizată mulțimea celor răi, îndată se dă sentința generală, care zice: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mt 20, 16). Este ceva cutremurător, fraților preaiubiți, ceea ce am ascultat! Iată că noi, chemați prin intermediul credinței, am venit deja la nunta regelui ceresc, credem și mărturisim misterul întrupării sale, ne hrănim cu hrana Cuvântului divin, dar regele încă nu a venit la judecată. Știm că am fost chemați: nu știm însă dacă vom fi aleși. De aceea, este necesar ca fiecare dintre noi să se umilească tot atât de mult pe cât nu știe dacă va fi ales. Într-adevăr, unii nici nu încep să facă binele, alții nu sunt statornici deloc în binele pe care au început să-l facă. Unul a fost văzut trăind aproape toată viața în păcat, dar spre sfârșitul ei se convertește de la păcatul său prin lacrimile unei sincere păreri de rău; altul pare să trăiască viață de ales și, totuși, spre sfârșitul existenței sale i se întâmplă să cadă în nedreptatea greșelii. Unul începe bine și sfârșește rău; altul face răul încă din copilărie și sfârșește făcând aceleași lucruri rele după ce a devenit și mai rău. Tot atât de mult cineva trebuie să se teamă având grijă, pe cât de mult nu știe ceea ce îl așteaptă, fiindcă – trebuie să o spunem deseori și să nu o uităm niciodată – „mulți sunt chemați, dar puțini aleși”».

Din sfântul Grigore cel Mare, Omilii 38, 3.5-7.9.11-14, trad. Wilhelm Dancă

Mai jos puteți să ascultați predica:

  • 15 octombrie 2017